“[...] Mă duc direct sub duș, ca și când m-aș fi întors dintr-o călătorie lungă și obositoare, murdară din cap până-n picioare, umplu cada cu apă și mă cufund în ea [....] Eu îmi aplec capul și îl cufund în adâncurile căzii, o bogăție fără margini, aș putea să nu-mi mai ridic capul, să îmi boicotez plămânii, să îmi ignor dorința trupului de a simți următoarea gură de aer, aceasta este prima dorință, mai puternică decât dorința pentru orice bărbat, dorința de a respira, fără a te aștepta la nimic în schimb, să trăiești pentru a respira, nu pentru a iubi, nu pentru a crește copii, nu pentru a reuși, nu pentru a atinge țeluri deosebite. Îmi ridic capul deasupra apei și inspir lung, cuprinsă deodată de fericire, sorbind aerul umed. Îmbătată îmi ridic unul dintre picioare și îl privesc iertător, cinci degete scurte și împrăștiate neglijent se bucură să-mi întâlnească fața, este fericirea unirii dintre începutul și sfârșitul trupului meu, asta este tot ce mi-a rămas, doar un trup căruia îi place să respire, dar tot restul îmi este permis, iar asta nu se va schimba în niciun fel dacă un bărbat sau altul m-a iubit, m-a părăsit, fiindcă pământul abia simte pașii care îl calcă, fiind aplecat doar asupra celor care se nasc înăuntrul său [.... ] ale uscăturilor dornice să se unească din nou.”
“[....] Un val de milă mă inundă, când zăcuse aici bolnav și chinuit, nu reușise să-mi stârnească mila, iar acum, când este sănătos, îndepărtând-se de mine pe picioarele lui puternice, cu o altă femeie lângă el, mă inundă mila, îi văd inima încercând să se detensioneze, un pod prea îngust între două râuri din ce în ce mai depărtate, până ce rămășițele sale vor fi înghițite de vârtejul zgomotos, iar vina se va arunca asupra lui asemenea unui leu înfometat, mușcând cu toată gura din festinul acesta regal care i se pregătea, lăsând în urmă doar rămășițe dezamăgite, o amintire supărătoare a ceea ce a fost și nu va mai fi niciodată. Ai vrut să trăiești pentru a fi iubit, ai vrut să trăiești în pace, dar cu cât continui să fugi mai departe, cu atât vei fi mai neliniștit, nu vei fi decât un prizoner fugar, numai dacă îți vei înfrunta gardianul vei putea fi fericit sau nefericit, dar nefericirea sau fericirea îți vor aparține ție, nu-i vor aparține lui Noga, nici mie, eu am ieșit deja din peisaj, nici măcar vârful piciorului meu nu îl mai atinge. Deodată începe să-mi fie milă și de Zahara, ține în mâinile ei rămășițele lui regat distrus, dar deocamdată nu știe, cine sunt eu să o acuz [....]“
Fragmentele de mai sus sunt razele de soare care lumineză cerul întunecat al vieții de cuplu, mariajul, femeia și bărbatul, prezentate prin ochii femeii care se trezește în disperarea eșecului mariajului, al iubirii, al vieții sigure și ordonate. Refuzul acceptării, furia, ura, învinovățirea, speranțe deșarte, agățarea cu disperare de o iluzie, cruzimea realității, durerea, frica de necunoscut și de singurătate, depresia, luciditatea împăcării cu noi înșine, recunoașterea greșelilor și a adevărului vieții pe care-l ascundem noi înșine pentru a ne simți cât mai bine și găsirea puterii de a merge mai departe. O carte care îi poate speria pe cei care cred <că lor nu li spoate întîmpla nimic>, sau poate cauza accese de râs celor care nu au trăit o relație de cuplu, o carte care îi poate alina pe cei care au trecut printr-o astfel de experiență. O carte care te face să simți trăirile personajelor, care te face sa te opreși ca sa tragi o gură de aer din viață înainte de a purcede iar alaturi de personaje la lupta din viață. O carte dincolo de Soț și Soție. De Zeruya Shalev.
P.S: Mulțumesc L pentru carte.
Sunt rotocoalele de fum din țigara de după, sunt veninul din sânge, sunt viața din vene. Sunt suma permutărilor a tot ceea ce fac, ce simt, ce zic. Sunt minusul matricelor a tot ceea ce nu fac, ce nu simt, ce nu zic. Sunt monstrul din coșmaruri și zâna din vise. Sunt Pinguina, Pinguinulfurios, Adriana, sunt…..
Si-au dat cu parerea