Posted tagged ‘corporatie’

Sunt o curvă

5 February 2016

Mă gândeam că prostituția e cea mai veche meserie din lume. Că femeile alea fac ce știu / ce pot ele, își vând corpul. Nu am studiat problema cu statistici, câte o fac din nevoie, câte din plăcere, câte din dereglaje psihice … ideea e că o fac. Și într-un final, indiferent de motivație, o fac pe bani. Pentru bani. Societatea ne educă că e un lucru rău, imoral, că femeile care fac asta (mai nou și bărbații), și oricare ar fi termenul contemporan …dama de companie, model de videochat etc, femeia își oferă corpul pe o perioadă de timp unei persoane pentru a-i oferi plăcere. O iluzie de moment, de scurtă durată. Pentru că trebuie să mănânce, să plătească facturi, să se îmbrace, să plătească o chirie, să…să … Orice ai face e pe bani. Ele muncesc. Își expun corpul, desfac picioarele, cască gura, fac ce li se cere …. Cealaltă persoană primește o iluzie scurtă. Iluzia că a primit ce a vrut. Sex, orgasm, companie, atingere, refulare și lista ar putea continua.

Eu, îmi ofer zi de zi, de luni până vineri corpul, de la 9 la 18,00 prin prezența mea fizică unui job. Și nu numai. Mintea mea e acolo. Nu pot evada, nu mă pot gândi la altceva în timp ce trag de formule și tastez și cu picioarele ca să fac cât mai multe în același timp. Zi de zi, suport cel puțin o persoană (în speță superiorul) cu toanele lui, fac ce vrea el, cum vrea el. Mă îmbrac cum dicteaza compania. Să fiu business că reprezint imaginea și pozitia cu mândrie. Am/ nu am chef trebuie să răspund, să raportez, să mimez zâmbete la discuții mediocre. Pentru că am de plătit facturi. Pentru că aproape orice aș vrea să fac are o monedă de schimb. Timpul meu, corpul meu, mintea mea. Mă vând pe mine ca să-mi cumpăr alte plăceri în viață, să simt că nu sunt chiar degeaba și că îmi mai rămâne puțin timp și pentru mine. Timp în care să-mi redau corpul și mintea pentru mine. Să cred că eu sunt stăpânul meu și fac ce vreau cu ele. Să dorm cum vreau eu, cu cine vreau eu, să mă îmbrac cum vreau eu, să ies unde vreau eu …. să profit de puținele ore rămase libere din viața mea pentru mine. Asta dacă pot să evadez fără să adorm gândindu-mă la nu știu ce proiect de predat sau mai știu eu ce am de terminat urgent a doua zi.

Nu suntem toți la fel. Fiecare cu “norocul” lui. Al meu lipsește. Mă prostituez. Fizic și psihic. Ofer plăcere prin rezultate negru pe alb. Ofer orgasme prin cifre. Fac ce mi se cere și infinit peste. E muncă. E captivant ce fac. Jobul e interesant. Dar o fac pentru bani. Pentru toanele frustrării unei alte persoane.

Da, știu, eu aleg ce fac cu viața mea.

În acest moment al vieții sunt o curvă.

Advertisements

Un minut de refulare

25 September 2013

Mediu corporatist: Lumea e cu susu-n jos. Important e ce zici, nu ce gândești. Că nu contează ce gândești dacă nu pupi în cur. Și dacă nu pupi în cur, vai de curu’ tău! Aici lucrurile stau altfel. Răspunsuri cu “nu”  sau “nu știu” nu prea există.  Dacă spui nu …văleu.  Se spune  “ o să verific”, “fac imediat o analiză și revin”, “este în curs de…”, “déjà se ocupă  x”, “o să revin cu un răspuns pe mail”.

Limbajul lejer nu există pentru că duce a mahala. Se respectă  între ei. Ne futem cu Dex-ul cu alte cuvinte, deși e cel mai mic Dex al tuturor limbilor: Dex-ul corporatiștilor. Nu e mare diferență între politicieni și corporatiști. Spui fără a spune nimic, faci fără a fi responsabil de ceea ce faci pentru că mereu există altcineva de care depinzi, dar nimeni nu știe nimic pentru că, toată lumea verifică sau va face o analiză și o să revină cu un răspuns pe mail.

Cele mai hard cuvinte folosite-n fața publicului  sunt “dă-o dracului de treabă”, “panarama aia de raport” sau “muia aia aia de articol”. Și déjà la muie le ies ochii ca cepele din orbite.  Cu public restrîns, colegii de țigară care inspiră și ei aceeași suferință înghițită, colegii de birou, dar fără japița aia turnătoare și pupincuristă de față, sunt martorii unei avalanșe de înjurături și metafore, e vulcanul care explodează după ce taci si spui că o să revii cu un răspuns pe mail. Futu-i în gură de retarzi ordinari care se cacă pe ei că sunt buricul pământului și ei nu-s în stare să scrie un mail ci doar fowardează mai departe. Muieri frustrate de toate nereușitele lor persoanale și profesionale care se cred că le știu pe toate și te întreabă cum, n-ai fost la restaurantul ăla cu vită argentiniană? Făi muista dracului, prefer să bag o shaorma de la Dristor sau o merdenea decât să mă sparg în restaurante în care nu știi să numeri tacâmurile de la dreapta la stânga, nu cu vita argentiniană îmi arăt statutul. Și faptul că mănânci vită argentiniană și ai ultima fiță de televizor, nu te face mai bună sau mai deșteaptă, că până la urmă și tu te caci la wc si câcatul tău nu miroase a parfum! Ci doar bășinile din cap nu ți le scoate nimeni.

Și așa există sclavi ca noi, care tăcem ca să avem un loc de muncă să ne plătim chiriile  ca să vă facem curul mare și să vă dăm ifose-n carcasă.

Și gata!

N-am timp

17 April 2013

Mi-am amintit că am un blog. Că era o vreme în care scriam cu drag, aberam orice rahat prindeam. Dar am devenit în timp un om pe care lipsa timpului îl face să se prioritizeze. Și mi-e comod să dau vina pe timp. E cel mai simplu: n-am timp.

N-am timp să scriu, n-am timp să ies cu prietenii, n-am timp să fug de colo colo că de fapt n-am timp  să-mi fac rutele cât mai optime. N-am timp să răspund la telefon că timpul meu devine timpul altcuiva. N-am timp să stau la discuții pentru că cineva mi-a cumpărat timpul. N-am timp  să mă plâng pentru că timpul nu-i al meu. N-am timp. N-am timp pentru că sunt un roboțel teleghidat. Și roboțeii n-au timp. N-am timp că m-am înglobat în tot felul de proiecte personale care îmi ocupă timpul pe care nu-l am și din păcate nici pentru ele n-am timp cât mi-aș dori. N-am timp nici să dorm cât vreau că trebuie să fac chestii. Sunt precum o minge care se rostogolește prin viața. Uneori nu are nevoie de timp ca să prindă pe retină zâmbete, priviri, discuții, lacrimi, sunete. Dar de cele mai multe ori mă rostogolesc mai departe prin praful haotic din jurul meu. Și ridic praful în urma mea încât mă fac nevăzută cât ai clipi. Și fug repede pentru că n-am timp de pierdut.

N-am timp să mă mai gândesc la ce bine și ce rău. Omul care n-are timp se bucură precum un cățeluș la os când uită de timp. Omul fără timp își aburește creierul cu alcool, jointuri și sex ca să uite că abia și-a făcut timp și pentru ele. Omul fără timp nu știe ce  zi e. Omul fără timp nu știe ce ai spus mai devreme pentru că nu te asculta. Era în alt timp. Omul fără timp e dependent de remindere. Reminder că e timpul să … . e timpul să …. N-am timp să spun nimic. Și uit ce aș fi avut de spus deși capul vâjie de cuvinte nespuse. Cuvinte reînghițite și care devin uitate. Și uit că poate aș mai fi avut ceva de spus. Dar n-am timp să mă mai gândesc la asta.

Dacă aș avea o baghetă magică și aș opri timpul, oare ce aș face cu el? M-aș uita la oamenii din jur care și ei fug grăbiți. N-aș mai putea să mai țin pasul cu ei. M-aș pierde în timpul meu.

Aș vrea să mă cuibăresc la sânul timpului.

Și telefoanele-s curve

9 November 2011

Și că tot am amintit de curve, corporatiștii pentru care-mi fut icrele, în semn de apreciere supremă au considerat că trebuie să păstrez simbioza cu mailurile și când mă cac, iar acum câteva luni mi-au dăruit un blackberry.

My prrrrrrecious! E un gollum a cărui led sclipicește-n noapte șoptind… «pâs pâs, deschide-mă, deschide-mă ai un mail! Uită-te! Uită-te!»

Pot să vă zic că e un telefon foarte rezistent la șocuri și nu zgârâie parchetul.

Și într-una din zilele în care trona bosumflat cu fața-n podea, am băgat de seamă că pe spate era însemnat. Curve. Trăiască! Pentru toate curvele de oameni care-și fut nervii prin birouri obscure cu geamuri mari de sticlă, aer condiționat și multe neoane!