Posted tagged ‘viata’

TEDx

30 October 2016

Ce dracu e TEDx-ul ăsta? Auzisem de el de ceva anișori, fără curiozitatea de a aprofunda. Apoi au început să curgă linkuri menite să-mi deschidă apetitul. Diverse cuvântări. Pe limbă pinguinească, e un eveniment în care oameni reali vin și spun povești reale din viața lor (cam 15 minute de fiecare – nu știu care e timpul oficial alocat fiecarui speaker), acea poveste a lor care le-a marcat traseul în viață. Evenimentele strâng sute de spectatori și milioane de vizualizări pe canalele media.

Hmm….Unii care vin pe scenă și vorbesc chestii…. Pe mine nu m-a prins. Am văzut zeci, poate sute de cuvântări de TEDx de prin toată lumea. Și aproape de fiecare dată mă gândeam că și eu am făcut asta sau aia, că și eu m-am gândit la aia, că aia deja o știam, prin aia am trecut deja. Eram o haterită. Da, eu le știam aproape pe toate. Ce au oamenii ăia așa deosebit de ajung pe scenă și spun ceva ce și eu aș putea spune? Oameni care au venit să vorbească de realizări … wtf? Are they bragging or what? Nu înțelegeam de ce are atâta amploare peste tot în lume.

Și aici mi s-a deschis curiozitatea. Anul ăsta am vrut să văd live. La noi la TEDx Bucharest 2016. Chiar m-am trezit de dimineață, am pus alarma să sune duminica!  Și am fost. Să înțeleg. Ce se întâmplă cu acest fenomen? Vreo 10 ore (cu pauze cu tot) de speakeri. Organizare excepțională. Jos pălăria. Și oamenii urcau pe scenă. Spuneau povestea lor. Cei din sală aplaudau. Povești de viață. Realizări. Vise. Atât cât poți rezuma în 15 minute.

Și atunci am înțeles. Că oamenii au nevoie de povești frumoase. Oamenii au nevoie să știe că nu sunt singuri, că sunt alții ca ei. Că undeva acolo în lumea asta mai e cineva care a trecut prin ceva similar, care a visat la ceva ce părea imposibil, că a trecut peste ceva greu, că o să fie bine. Oamenii au nevoie să-i vadă-n carne și oase pe cei la fel ca ei care pot face mai mult decât ei. Oamenii au nevoie să fie motivați. Oamenii au nevoie să spună povestea lor.  Acea poveste menită să motiveze și să arate că se poate. Oamenii au nevoie să creadă în basme, că binele învinge răul, că iubirea învinge, că totul se repară, că visele pot deveni realitate. Că totul e cu happy end.  Oamenii au nevoie să vorbească cu alți oameni despre lucruri. E o oportunitate pentru ei să relaționeze. Să le dea încredere și să le slăbească fricile. Să le arate că nu sunt personaje de basm ci că sunt printre noi și că au salvat împărăția. Că nu sunt singuri sau ciudați. Drama vieții unui om nu o poți rezuma în 15 minute. Evoluția lui științifică sau în cariera nu o poți rezuma în 15 minute. Visele de-o viață nu se reduc la 15 minute. Dar în 15 minute le poți spune altora că se poate. Despre asta e vorba la TEDx. La a arăta că se poate. Că oamenii sunt frumoși.

Fiecare dintre speakeri are un back ground pentru care a ajuns acolo. Mai mult sau mai puțin cunoscuți în aria în care activează la scară mai mare sau mai restrânsă. Mai mult sau mai puțin publici sau mediatizați. Omul se identifică cu un nume și eventual o titulatură (a studiilor  / a specializării / a realizării sau a jobului). Oare realizarea umană vine doar cu elemente identificabile specifice? Dr X. Popescu … fondator al … Mărculescu realizator al …. Și mă întrebam dacă oamenii au nevoie de asta, de titulatura superioară pentru a prinde credibilitate. Dacă m-aș duce eu să vorbesc? Omul. Fătă titlu fără nimic. Femeia. Despre depresii. Despre lupta cu sitemul corporatist. Despre dramă și iubire. Despre frici. Ar conta?

Știți cum e asta? Ca atunci când ieși cu cei câțiva buni prieteni la o bere. Și începeți să vă încingeți în discuții despre voi, despre vise, despre pierderi și realizări. Și tot barul vă ascultă. Și empatizează. Și dintre cei din bar, unii se regăsesc în cel puțin o frază a celor care vorbesc. Și realizează că nu sunt singuri. Și te mai întreabă ce și cum dacă tot ești acolo. Și apoi cei din bar se duc acasa. Și vorbesc cu alti prieteni. Și tot așa. Doar că la TEDx o mică armată de oameni organizează asta pentru tine, pentru ca tu să stai comod și să te bucuri de experiența asta.

Vorba lor, TEDx – Ideas worth spreading. Cine știe, poate o să ajung și eu să vă povestesc depre viața mea la TEDx.  Și să vedeți că se poate. Că o să fie bine.

 

The Danish Girl

6 March 2016

Hai să-l văd și pe ăsta. Că și așa nu m-am mai uitat de ceva vreme la un film. Din diverse surse … amici, colegi, prieteni cică e bun. Subiect interesant. Ca să nu o lungesc, prezentarea pe IMDb.

Introducere, prezentare personaje și apoi dintr-o dată omul ăla pune mâna pe o pereche de ștrampeni și se schimbă ceva în el. Nu discut subiectul. E bazat pe o poveste reală. Sunt convinsă că în realitate lucrurile au fost mult mai profunde.

Dar mă gândeam la nevasta-sa aia. Ce o fi fost în realitate în sufletul ei? Pe bune? Cum e să aflii că iubirea vieții tale nu e de fapt. Că dacă până acum te regula, acum vrea să aibe păsă? E un alt om care a stat ascuns până atunci. Viața ta unde e? Cum e? Nimic nu mai e la fel. Mie personal mi se pare incredibil. Adică, fata aia în film, doar s-a abținut să verse niște lacrimi. Niciun fel de exteriorizare, nimic? Adică să nu-ți vină să spargi vesela? Nu vorbesc de personajul lui. Parcă acolo se vede un fel se zvâc de suferință. Mă gândeam cum poți să fii calmă în astfel de situații, să îți vezi în continuare de ale tale, să creezi, să faci expoziții. Mă raportez la mine. Nu am trăit chiar degeaba până acum, dar când e vorba de relații, le-am avut și eu pe ale mele .. intru în depresie, nu dorm, nu mănânc, nu creez, abia mă târăsc prin viață. Ce putere să ai să stai lângă omul de lână tine fără să-ți vină dracii, fără să urli. Organizezi expoziții, îți vezi de tablouri și barbati-tu îți poartă hainele. Și tu te uiți cu ochi mari la el.  Nu e o judecată la adresa subiectului ci doar a ecranizarii, a personajelor în viziunea lor artistică… Cred că sunt eu colerică. Sau defectă. Sau ecranizarea proastă. Și totuși a luat un Oscar.

Pentru cine nu l-a văzut se găsește pe online subitrat. Cu un search pe sfântul Google îl găsiți.

Fuck off

4 March 2016

Acum îmi vine sa scriu. Dar mai bine tac. Cum sună asta ….

Azi îmi vine să las fricile. Să iau o mască, să o pun pe după tastatură și să cuceresc lumea. Dar nu am nevoie de mască. Că frică nu mi-e de mine. Ci de cei din jur. De cei din jur care ne-au învățat ce e frica. Nu-i nimic. Ne ridicăm. Scuturăm praful. Mergem împleticit mai departe până ne punem iar pe picioare. Sunt un pinguin furios de după tastatură. Dar sunt eu. Nu e o mască. Voi ăștia cu măști, mergeți în pula mea mai departe pe drumul vostru bătătorit. O să mă feresc de voi. O să mă mai loviți. Dar nu o să vă mai salvez. Am încercat de prea multe ori să salvez lumea.

Câți dintre oligofrenii fără coaie care se ascund ar putea să iasă la interval și să recunoască cine sunt cu adevărat?

Mă uit la mine. Mă uit în jur. Să-mi bag pula …

Sunt o curvă

5 February 2016

Mă gândeam că prostituția e cea mai veche meserie din lume. Că femeile alea fac ce știu / ce pot ele, își vând corpul. Nu am studiat problema cu statistici, câte o fac din nevoie, câte din plăcere, câte din dereglaje psihice … ideea e că o fac. Și într-un final, indiferent de motivație, o fac pe bani. Pentru bani. Societatea ne educă că e un lucru rău, imoral, că femeile care fac asta (mai nou și bărbații), și oricare ar fi termenul contemporan …dama de companie, model de videochat etc, femeia își oferă corpul pe o perioadă de timp unei persoane pentru a-i oferi plăcere. O iluzie de moment, de scurtă durată. Pentru că trebuie să mănânce, să plătească facturi, să se îmbrace, să plătească o chirie, să…să … Orice ai face e pe bani. Ele muncesc. Își expun corpul, desfac picioarele, cască gura, fac ce li se cere …. Cealaltă persoană primește o iluzie scurtă. Iluzia că a primit ce a vrut. Sex, orgasm, companie, atingere, refulare și lista ar putea continua.

Eu, îmi ofer zi de zi, de luni până vineri corpul, de la 9 la 18,00 prin prezența mea fizică unui job. Și nu numai. Mintea mea e acolo. Nu pot evada, nu mă pot gândi la altceva în timp ce trag de formule și tastez și cu picioarele ca să fac cât mai multe în același timp. Zi de zi, suport cel puțin o persoană (în speță superiorul) cu toanele lui, fac ce vrea el, cum vrea el. Mă îmbrac cum dicteaza compania. Să fiu business că reprezint imaginea și pozitia cu mândrie. Am/ nu am chef trebuie să răspund, să raportez, să mimez zâmbete la discuții mediocre. Pentru că am de plătit facturi. Pentru că aproape orice aș vrea să fac are o monedă de schimb. Timpul meu, corpul meu, mintea mea. Mă vând pe mine ca să-mi cumpăr alte plăceri în viață, să simt că nu sunt chiar degeaba și că îmi mai rămâne puțin timp și pentru mine. Timp în care să-mi redau corpul și mintea pentru mine. Să cred că eu sunt stăpânul meu și fac ce vreau cu ele. Să dorm cum vreau eu, cu cine vreau eu, să mă îmbrac cum vreau eu, să ies unde vreau eu …. să profit de puținele ore rămase libere din viața mea pentru mine. Asta dacă pot să evadez fără să adorm gândindu-mă la nu știu ce proiect de predat sau mai știu eu ce am de terminat urgent a doua zi.

Nu suntem toți la fel. Fiecare cu “norocul” lui. Al meu lipsește. Mă prostituez. Fizic și psihic. Ofer plăcere prin rezultate negru pe alb. Ofer orgasme prin cifre. Fac ce mi se cere și infinit peste. E muncă. E captivant ce fac. Jobul e interesant. Dar o fac pentru bani. Pentru toanele frustrării unei alte persoane.

Da, știu, eu aleg ce fac cu viața mea.

În acest moment al vieții sunt o curvă.

Cealâm

16 November 2015

Ce câcat e asta cu “Când ai făcut ultima dată ceva nou pentru prima dată?” Văd asta la statusuri pe Feisbuc. E atât de mișto ce ai făcut și vrei să ne arăți și nouă? E atât de unicat, extraordinar, mirobolant că aș avea de învățat ceva din experiența ta de mâncat hamburgeri pe cine știe unde? Sau că te-ai dus până la cota 1400? Sau că ai ars-o dubios pe cine-știe unde? E existența ta atât de mizeră că nu faci nimic nou, zi de zi, oricât de mic? E ceva ce merită să vadă și să știe toată lumea? E suficient de decent ca să nu te bameze Feisbucul? E suficient de mișto ca oamenilor să le placă ce ai făcut tu? Să te binecuvânteze cu Like-uri și comenturi și mesaje de cât de tare ești tu că ai stat într-un picior? La mine la “țară” de unde-s eu, foloseam un cuvânt. Cealâm.

Da, știu care e treaba cu haterii …. suntem învidioși pe succesul altora. Mai bine ca mine cu câcaturi mici și multe și noi în fiecare zi, decât cu bălegar mare din an în paște.

 

Bă, cum e viața asta….

10 November 2015

Ai job. Ai creieri futuți de șefi și colegi incompetenți. Ai nervi și stres și ură și prea puțin timp pentru tine și pentru cei din jur. Ai bani. Puțini sau mulți. Dacă-s puțini ești frustrat că tragi ca boul și nu rămâi cu mai nimic după ce tragi linie. Ai mulți bani dar nu ai când să-i cheltuiești pentru că lucrezi 15 ore pe zi și în weekend fie ești lesinat de oboseală și trândăvești în casă, fie ești mort de beat ca să-ți îneci amarul, fie mai muncești de acasă.

N-ai job. Ai creieri futuți de facturi / rate / chirii pe care nu poți să ți le plătești. Ai stres și ură că nu-ți permiți să ieși la o bere cu prietenii. Poate uneori nu ai ce să mănânci. Ai timp pentru tine și nu știi ce să faci mai întâi și în ce direcție să o iei ca să iei o gură de aer. De fapt nu ai timp, pentru că îl pierzi împărțindu-te în milioane de părți că să rupi de-o gură de pâine. Te zbați în birocrație ca să faci și tu o amărâtă de firmă. Și te chinui să o pui pe picioare, dar surpriză ai nevoie de bani ca să investești și să dezvolți un business.

Da, dacă ar fi ușor toată lumea ar fi antreprenor și ar găsi echilibrul între a avea timpul tău și a-ți permite să te răsfeți. Ne căutăm echilibrul între extreme. Norocoși cei împliniți cu viața lor. Suntem sclavii propriei noastre materialități.

Iubește. Dragostea nu costă. Afecțiunea nu doare. Tandrețea nu rănește. Și sunt gratis.

Negru

31 October 2015

Am închis feisbucul. Nu mai pot să privesc cum oamenii caută disperați oameni. Cum întreabă de prieteni și de rude. Cum îi găsesc pe o listă sau alta. Pentru că e dureros. Pentru că toată țara a auzit de tragedie. Toată lumea a auzit.

Puteam să fiu acolo. Puteam să fiu printre ei. Auzisem în cursul zilei la radio de concert. Nu știam trupa. Mi-a atras atenția că era intrarea liberă. Cum sunt jobless, sunt în căutare de locuri de ieșit / socializat cu buget cât mai redus. Mă gândeam că îmi iau o apă și trag de ea toată seara și mă bucur de muzică mișto și oameni faini veniți să se distreze. Soarta a făcut să fiu prea epuizată peste zi și să nu mai am chef să ies. Ultima dată fusesem acum  vreo două săptămâni la un concert acolo.

Vinovații? Nu mai aduc sufletele înapoi, nu vindecă desfigurările. Nu liniștesc traumele. Mă gândesc că puteam să fiu acolo. Atunci. Sau în orice altă zi în orice alt club. Centrul vechi stă să cadă pe tine. Subsoluri îmbâcsite, scrări șubrede, tavane-n care dăm cu capul. Acum vreo trei-patru săptămâni când s-a redeschis un club într-un subsol nu am rezistat din cauza  fumului de țigară. Nu puteam să respir de fum de țigară. Acum mă gândesc dacă se întâmpla ceva? Cum ieșeam din labirintul ăla? Acum mă gândesc dacă eram acolo aseară, nu le mai răspundeam prietenilor că-s bine. Acum că mă gândesc că poate să-mi cadă o cărămidă-n cap pe stradă. E afiș pus, cu atenție cade tencuiala, dar e vina mea că mergeam pe stradă.

E vina noastră că vrem să ieșim? Să ne distrăm? Să socializăm și să ne bucurăm de lucruri frumoase? E vina noastră că mergem în subsoluri ponosite că-i berea ieftină? E vina noastră că mergem în case părăsite și mansarde dărăpănate că doar acolo ne permitem să ne adunăm? E vina noastră că suntem golanii generației noastre? Hypsterime? Cooleni? E vina noastră că vrem o planetă mai verde și o mâncare mai sănătoasă? E vina noastră să credem orbește că nu ni se poate întâmpla nimic și că cei care au localuri s-au asigurat și au respectat normele?

Nu pot să nu mă gândesc …dacă se întâmplă un cutremur? E vina noastră că nu avem spitale? Că e nevoie de personal auxiliar pentru sute de persoane? Că e cod roșu și se cară aparatură din toată țara? Dacă e vreo catrastofă naturală? Dacă se prăbușește un bloc la un cutremur? Un cartier? Un mall? Toată stima și respectul depus de personalul medical și de pompieri.

Noi ce facem? Noi unde ieșim? Mergem să verificam mai întâi ieșirile de urgență și numărul de extinctoare? Și dacă ni se pare safe rămânem? Tot noi? Oamenii mari ce fac pentru noi? Noi ne păzim pielea și ne ducem existențele căutând bucurii printre oameni. Unii din păcate au plătit cu viața. Unii din păcate o să rămână marcați fizic și psihic pe viață. Când se întâmplă tragedii parcă se mai răscolește ceva în noi. Din păcate pentru mulți o să rămână o listă. Pentru mulți o să rămână durere.

Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să mănânc într-un restaurant pe motiv că nu se respectă normele de igienă. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să ies într-un club că risc să crăp acolo că patronii nu respectă normele. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să merg pe stradă că o să-mi cadă tencuiala-n cap. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să intru într-un spital cu o zgârietură și să ies cu alte boli doar pentru că m-am așezat pe o bancă.  Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică că taximetristul mă jecmănește și să stau cu ochii pe aparat și să-i zic pas cu pas traseul ca să nu mă plimbe juma de oraș. Aș vrea o țară în care să nu înjur fiecare groapă din asfalt care mă doare la planetară. Aș vrea o țară în care să am unde să merg cu bicicleta fără să-mi fie frică că fie dau peste pietoni fie peste mașini. Aș vrea o țară în care să mă așez în parc pe iarbă fără să mă uit mai întâi după rahați de câine. Aș vrea o țară în care să nu am la orice colț o biserică ci o școală. Sau un loc de joacă. Aș vrea multe lucruri. Dar am ajuns să ne adaptăm și să ne descurcăm cu ce avem. Să găsim alternative și să facem haz de neceaz.

Pentru că oamenii fac țara. Dacă părinții nu ți-i poți schimba, țara o poți schimba. Poate sunt idealistă și visătoare. Poate vreau frumos și siguranță. Cer atât de mult? Cerem atât de mult de nu primim nimic? Primim bătaie de joc, miștouri ezoterice și religioase. Suntem blamați pentru că vrem să fim cum vrem să fim noi. Suntem generația rebelă verde-n cap care merge pe skateboard și ascultă muzică “ciudată”.

Suntem oamenii frumoși care vrem să fim. Vrem să fim fericiți și frumoși. Cerem atât de mult? Cere atât de mult în țara asta?

  • condoleanțe familiior și celor care și-au pierdut pe cineva drag.