Posted tagged ‘club’

Negru

31 October 2015

Am închis feisbucul. Nu mai pot să privesc cum oamenii caută disperați oameni. Cum întreabă de prieteni și de rude. Cum îi găsesc pe o listă sau alta. Pentru că e dureros. Pentru că toată țara a auzit de tragedie. Toată lumea a auzit.

Puteam să fiu acolo. Puteam să fiu printre ei. Auzisem în cursul zilei la radio de concert. Nu știam trupa. Mi-a atras atenția că era intrarea liberă. Cum sunt jobless, sunt în căutare de locuri de ieșit / socializat cu buget cât mai redus. Mă gândeam că îmi iau o apă și trag de ea toată seara și mă bucur de muzică mișto și oameni faini veniți să se distreze. Soarta a făcut să fiu prea epuizată peste zi și să nu mai am chef să ies. Ultima dată fusesem acum  vreo două săptămâni la un concert acolo.

Vinovații? Nu mai aduc sufletele înapoi, nu vindecă desfigurările. Nu liniștesc traumele. Mă gândesc că puteam să fiu acolo. Atunci. Sau în orice altă zi în orice alt club. Centrul vechi stă să cadă pe tine. Subsoluri îmbâcsite, scrări șubrede, tavane-n care dăm cu capul. Acum vreo trei-patru săptămâni când s-a redeschis un club într-un subsol nu am rezistat din cauza  fumului de țigară. Nu puteam să respir de fum de țigară. Acum mă gândesc dacă se întâmpla ceva? Cum ieșeam din labirintul ăla? Acum mă gândesc dacă eram acolo aseară, nu le mai răspundeam prietenilor că-s bine. Acum că mă gândesc că poate să-mi cadă o cărămidă-n cap pe stradă. E afiș pus, cu atenție cade tencuiala, dar e vina mea că mergeam pe stradă.

E vina noastră că vrem să ieșim? Să ne distrăm? Să socializăm și să ne bucurăm de lucruri frumoase? E vina noastră că mergem în subsoluri ponosite că-i berea ieftină? E vina noastră că mergem în case părăsite și mansarde dărăpănate că doar acolo ne permitem să ne adunăm? E vina noastră că suntem golanii generației noastre? Hypsterime? Cooleni? E vina noastră că vrem o planetă mai verde și o mâncare mai sănătoasă? E vina noastră să credem orbește că nu ni se poate întâmpla nimic și că cei care au localuri s-au asigurat și au respectat normele?

Nu pot să nu mă gândesc …dacă se întâmplă un cutremur? E vina noastră că nu avem spitale? Că e nevoie de personal auxiliar pentru sute de persoane? Că e cod roșu și se cară aparatură din toată țara? Dacă e vreo catrastofă naturală? Dacă se prăbușește un bloc la un cutremur? Un cartier? Un mall? Toată stima și respectul depus de personalul medical și de pompieri.

Noi ce facem? Noi unde ieșim? Mergem să verificam mai întâi ieșirile de urgență și numărul de extinctoare? Și dacă ni se pare safe rămânem? Tot noi? Oamenii mari ce fac pentru noi? Noi ne păzim pielea și ne ducem existențele căutând bucurii printre oameni. Unii din păcate au plătit cu viața. Unii din păcate o să rămână marcați fizic și psihic pe viață. Când se întâmplă tragedii parcă se mai răscolește ceva în noi. Din păcate pentru mulți o să rămână o listă. Pentru mulți o să rămână durere.

Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să mănânc într-un restaurant pe motiv că nu se respectă normele de igienă. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să ies într-un club că risc să crăp acolo că patronii nu respectă normele. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să merg pe stradă că o să-mi cadă tencuiala-n cap. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să intru într-un spital cu o zgârietură și să ies cu alte boli doar pentru că m-am așezat pe o bancă.  Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică că taximetristul mă jecmănește și să stau cu ochii pe aparat și să-i zic pas cu pas traseul ca să nu mă plimbe juma de oraș. Aș vrea o țară în care să nu înjur fiecare groapă din asfalt care mă doare la planetară. Aș vrea o țară în care să am unde să merg cu bicicleta fără să-mi fie frică că fie dau peste pietoni fie peste mașini. Aș vrea o țară în care să mă așez în parc pe iarbă fără să mă uit mai întâi după rahați de câine. Aș vrea o țară în care să nu am la orice colț o biserică ci o școală. Sau un loc de joacă. Aș vrea multe lucruri. Dar am ajuns să ne adaptăm și să ne descurcăm cu ce avem. Să găsim alternative și să facem haz de neceaz.

Pentru că oamenii fac țara. Dacă părinții nu ți-i poți schimba, țara o poți schimba. Poate sunt idealistă și visătoare. Poate vreau frumos și siguranță. Cer atât de mult? Cerem atât de mult de nu primim nimic? Primim bătaie de joc, miștouri ezoterice și religioase. Suntem blamați pentru că vrem să fim cum vrem să fim noi. Suntem generația rebelă verde-n cap care merge pe skateboard și ascultă muzică “ciudată”.

Suntem oamenii frumoși care vrem să fim. Vrem să fim fericiți și frumoși. Cerem atât de mult? Cere atât de mult în țara asta?

  • condoleanțe familiior și celor care și-au pierdut pe cineva drag.

Concert Anathema

20 November 2010

Deci tremur. Deci încă nu mi-am revenit. Am plâns, am dansat, am urlat…. Murisem și am înviat. Sfinte Sisoie, cum pot să sune!!!

Și deci organizare românească: intrarea cică permisă de la ora șase. Pe naiba. Că la șapte juma’ când mi-am dat jos curu din taxi un mare puhoi de roackeri cuminți la coadă la intrare. Adică o mare coadă. Apoi altă coadă la gardebobă și apoi dă-i  cu coate și pardon până la bar pentru o suzetă de bere și apoi iar dă-i cu coate și pardon în direcția scenă. Până unde s-a putut. Și pe la opt ce să vezi? Apar niște omii să monteze instrumentele! În timp record cu tot cu probe că la ora nouă Anathema a ridicat ropote de urlete, aplauze și au ținut-o așa două ore! Două ore de Anathema live. Dar scuzabilă întârzierea: au condus 18 ore direct. Scuzabilă prin prestanță.

Încă tremur. Nu mai aud bine cu urechea stângă, am răgușit, nu-mi mai simt gâtul. Piese de ultimul album (câteva) și în rest muuult Anathema vechi. The old Anathema.

În weekend o să-mi fac timp să pun și pozele și filmările de la concert.

Sfinte Sisoie, cum poate să sune ….

Și în curând și video la: Thin Air (part1), Thin Air (part2), Summer Night Horizon, Everything, Angels Among Us, Forgotten Hopes, A Natural Disaster, Empty, Lost Control, Judegement și Flying.

Update poze:

Clan of Xymox în Club Control

10 October 2010

Mda … altceva. Olandezi. Omii cu vechime au inceput să cânte pe vremea când eu eram un țânc. Considerați deschizătorii rockului electronic, acești  “tumbling electro beats”, “throbbing sequences”, and “moody vocals” ne-au încântat joi seara în Club Control.

Vă las să căscați ochii la poze și să vedeți ce ați pierdut.

Iar preminunatele înregistrări aici, aici, aici și aici.

Un meduz și o meduză

24 January 2010

Seară. Club. Atârnăm de o vodkă cu suc de mere la bar. Căscăm ochii la lume.

Două scaune mai încolo, un meduz și o meduză. Francejiiii. Ea: urâtă, păr lung și ciufulit de vrăjitoare, slabă moartă, cu o bluziță –  o chestie pe ea ce foarte ușor dezvelește generos mai mult decât un umăr. Vorba aia – neglijența studiată. El: îl căuta dracu pe-acasă și el umbla în cluburi. Sau chiar era dracul? Sau doar urât ca el? Nu pot să mă hotărăsc. Cu basca-n cap, haina pe el. Pregătit s-o ia la fugă în orice moment. Savurează vin roșu. Ea vorbește. Cel mai mult.

“Cică franțuzoaicele sunt senzuale!” zice compania mea de vodka arătând spre cei doi. Normal, trebuie să compenseze lipsa restului. Mie mi s-a părut doar puțin disperată.  Își plimba mâna ba prin claia din cap, ba pe decolteu, ba – nu știu – că nu mai vedeam de bar. Plictisitori. Până când … o văd ridicată de pe scaun, lipită de individ și se sărutau. Dar… nu franțuzește! Mai degrabă ca doi moși fără proteze.

Alooo!!!! Sărutul franțuzesc unde e? Numai noi ne băgăm limbile-n gât?