Posted tagged ‘film’

The Danish Girl

6 March 2016

Hai să-l văd și pe ăsta. Că și așa nu m-am mai uitat de ceva vreme la un film. Din diverse surse … amici, colegi, prieteni cică e bun. Subiect interesant. Ca să nu o lungesc, prezentarea pe IMDb.

Introducere, prezentare personaje și apoi dintr-o dată omul ăla pune mâna pe o pereche de ștrampeni și se schimbă ceva în el. Nu discut subiectul. E bazat pe o poveste reală. Sunt convinsă că în realitate lucrurile au fost mult mai profunde.

Dar mă gândeam la nevasta-sa aia. Ce o fi fost în realitate în sufletul ei? Pe bune? Cum e să aflii că iubirea vieții tale nu e de fapt. Că dacă până acum te regula, acum vrea să aibe păsă? E un alt om care a stat ascuns până atunci. Viața ta unde e? Cum e? Nimic nu mai e la fel. Mie personal mi se pare incredibil. Adică, fata aia în film, doar s-a abținut să verse niște lacrimi. Niciun fel de exteriorizare, nimic? Adică să nu-ți vină să spargi vesela? Nu vorbesc de personajul lui. Parcă acolo se vede un fel se zvâc de suferință. Mă gândeam cum poți să fii calmă în astfel de situații, să îți vezi în continuare de ale tale, să creezi, să faci expoziții. Mă raportez la mine. Nu am trăit chiar degeaba până acum, dar când e vorba de relații, le-am avut și eu pe ale mele .. intru în depresie, nu dorm, nu mănânc, nu creez, abia mă târăsc prin viață. Ce putere să ai să stai lângă omul de lână tine fără să-ți vină dracii, fără să urli. Organizezi expoziții, îți vezi de tablouri și barbati-tu îți poartă hainele. Și tu te uiți cu ochi mari la el.  Nu e o judecată la adresa subiectului ci doar a ecranizarii, a personajelor în viziunea lor artistică… Cred că sunt eu colerică. Sau defectă. Sau ecranizarea proastă. Și totuși a luat un Oscar.

Pentru cine nu l-a văzut se găsește pe online subitrat. Cu un search pe sfântul Google îl găsiți.

Offret – Sacrificiul (1986)

11 August 2013

Imi era pofta de un film bun. Da’ bun. Un film care sa te lase inert pe canapea cu tigara arzand in mana, iar tu sa fii departe de fum. Si am mers la sigur: Tarkovski. Nu ai cum sa dai gres cu filmele lui.

Sacrificiul? Asteptarea? Rutina? Salvarea? Visul? Nebunia? Pasiunea? Reactia? Ce se schimba-n noi si reactionam in cele mai stranii moduri? Care e punctul de echilibru interior? Sinopsisuri gasiti ca e plin pe net, chiar daca unele sunt idioate, facute de omi care s-au uitat la trailer si au incercat sa incropeasca cateva randuri descriptive. E de fapt un film al monologului interior, spus cu voce tare sau infaptuit. E un ecou al vocilor, al trairilor, al depresiei al modului de gandire si rezultatul educatiei si cautarii de sine. E laitmotivul baietelului de 6 ani care nu vorbeste, caruia aproape nu se vede fata si care doarme la scenele dezlantuite ale adultilor. Copacul fara viata care deschide si inchide povestea familiei nefericite si macinata de pasiuni ascunse, legenda cu un alt final: copacul prinde viata prin vocea baiatului. Relatia inexistenta cu Dzeu, frica care il face pe om sa se roage si sa dea curs promisiunilor chiar daca lumeste este egala cu nebunia.

Personajele sunt simbolice si macinate de povesti ascunse: postasul care aduce vesti si nu e ceea ce te astepti sa para: e pasionat de Nietzsche, gandire filozofica, fost profesor de istorie. Sotia personajului principal  e indragostita pe ascuns de cel mai bun prieten sotului ei, dar prinsa intr-o casatorie datorita potentialului de actor extraordinar, acum plina de frustrarile renuntarii barbatului si a incapacitatii de a-l intelege, servitoarea care pare ca ar avea puteri mistice, de fapt un misticism atat de simplu si primar: sexul. Planurile nu deruta. Toate elementele se suprapun si explozeaza cu vestea unei catastrofe mondiale. Este catastrofa interioara, explozia interna al eului.

Un film incarcat si totusi atat de simplu. Terenul arid din jur, tropaitul pasilor, scartaitul podelor, te tin ancorat in lumea exterioara, pentru a te lasa sa te pierzi cu personajele in ecourile interioare

.

Goodbye again

6 November 2011

Primul film din categoria “filme vechi alb-negru” l-am văzut acum câțiva ani, A șaptea pecete (1957). M-a impresionat mult, dar n-am aprofundat acest segment. De curând, am reluat acea secțiune de filme total ignorată și chiar refuzată de mine. Numai pe bază de recomandari am prins gustul pășind pe La strada (1954), am rămas pe gânduri după Persona (1966), iar mai dăunăzi mai-mai să-mi pice depresia din cui în cap după Goodbye Again – Vă place Brahms (1961).

Goodbye Again nu-i un film nici de tăiat vene, nici Bruce Willis nu salvează lumea, nici tocilarul nu rămâne cu prințesa liceului….ci e un film despre viață. Cum viața rămâne viață. Rămâne supusă fricii, prejudecăților, propriilor fobii, compromisului, rutinei.

M-am cam speriat. Mă și vedeam singură la 40 de ani, panicată de vârsta, de condiția mea. De fapt cel mai tare mă sperie acel compromis major de a fi cu cineva pentru a nu fi singură, de auto orbire  și autoconvingere că dragostea nu există atâta timp cât primordiale sunt prejudecățile, principiile societății și nevoia acută de a iubi o iluzie, chiar dacă acea iubire îți face tot atâta bine cât ai sta pe șinele de cale ferată și ar trece peste tine un tren.

Dar oare la asta ajungem cu toții? Câți oameni au tăria să înfrunte fricile? Câți oameni cunosc iubirea? Câți o păstrează? Câți trăiesc nefericiti îngrădiți de contracte numpțiale? Câți oameni nu mai pot iubi pentru că și-au dat sufletul într-o iubire pierdută? Câți oameni nu realizează ce-au pierdut decât după ce acea persoană nu mai e lângă ei? De ce bărbații înșeală?  Ne luăm rămas bun cu adevărat?

Dacă vă ține psihicul, vă recomand din suflet filmul. Dacă nu, am auzit că a apărut un film nou cu Jean Claude Van Damme.

El camino de los ingleses

10 August 2011

Sau Summer Rain. Regizat de Banderas. Surprinde. Prin cadre, poveste, personaje. De fapt nimic deosebit. Doar poveste de viață. Dragoste, alegeri, decizii, prietenie, sex, durere, fericire, drumuri. Tocmai bun de o după-amiază ploioasă.

“Strângeți-vă lucrurile de plajă. Vara își ia la revedere.  Și să știți, prieteni, că toamna asta va fi ploioasă. Anul viitor va fi din nou soare. Dar abia la vară. Vom avea o toamnă ploioasă, prieteni ai timpului și ai inimii. Apoi va veni dulcea recompensă a soarelui. Ne vom deschide sufletele spre lumină. În viața noastră… în timpul nostru. Însă acum ne marchează pașii ropotului trist al ploii. Această melancolie. Această muzică.

Va ploua. Iar ploaia ne va conduce… la adăpost.  O mână împreună cu altă mână. Să ne lăsăm în voia dansului vieții, iar ploaia va face restul.  Să lăsăm ploaia să plângă pentru noi. Să fie ea, nu noi, cea care va prelua tristețea. Iar sufletul nostru să poată zbura departe. Dar departe, dincolo de orizont… întotdeauna intuim strălucirea necunoscutului… Reflexia vieții, la care… dacă am juca la ruleta noastrã… am putea să ajungem.

Auzi ecouri.  Mergi prin întuneric. Pentru că așa trebuie.  Dacă nu, când vei deschide ochii vei vedea… că “Drumul ” nu te-a dus nicăieri.  Când îți vei aminti de mine vei ști ce ai căutat.  Ai venit pentru dragoste… pentru dragostea mea.  Pe care o simt pentru tine.  Dar acum pleci.  Și dragostea asta nu te va mai însoți.”

Abre los ojos

22 May 2011

Mă doare-n pulă. N-am. Știu. Sunt previzibilă. Am o viață previzibilă. Dorm, mănânc, mă cac, muncesc, fumez, mă-nbăt…de-astea uzuale. Eu și restul oamenilor. Diferența e făcută din detalii și din modul în care-ți faci mărunțișurile din viață.  Și colac peste pupăză regăsesc replica asta ( sau mă rog, nu fix cu aceleași cuvinte, dar ideea e aceeași ) și într-un film. Și cred că nu am mai văzut un film atât de bun de la descoperirea lui Dogville.

 Abre los ojos. Da, abre los ojos. Indiferent de situație, de timp, de personaje. Un film fără granițe. Un film care te seduce, te cuprinde și care-ți pune mintea la încercare. Ce e real? Ce e vis? Ce alegem? Ce e important pentru noi? Ce e fericirea? Un film de Alejandro Amenabar, cu Penelope Cruz și Eduardo Noriega. Un film realizat sferic, se termină precum începe, dar te lasă pe gânduri. Un film despre viață, despre alegeri, despre lucrurile importante în viziuna fiecăruia, obsesii. Succesiunea rațiunii cu cea a sufletului, a subconștientuui și a realității în disperarea unui suflet bulversat de a se reaccepta după un accident din care rămîne cu fața desfigurată și obsedat de aspectul fizic, ce până atunci reprezentase totul pentru el, pe fundalul unei iubiri ce se transformă în nevroză. Ce alegi? Ce faci? Abre los ojos e ca un laitmotiv care se tot repetă în film. O punte de interacțiune cu cel din fața ecranului. Un semnal de trezire la realitate, atunci când mintea se conectează la film. Genial!

Vă recomand să vedeți povestea personajelor în viziunea lui Amenabar. Abre los ojos (1997) a stat la baza comercialului Vanilla Sky (2001) și parcă parcă puțin și la Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004)

Doar să fii

27 February 2011

Tocmai am văzut Being Jhon Malkovich. Nici de departe nu mi s-a părut o comedie, așa cum apare etichetat, ci un film psihologic cu tema centrală  a nemulțumirii față de propria persoană, îmbrobodită cu ce cea a iubirii și cât de departe se poate merge pentu a fi cu persoana iubită. Scăpare? Divagare? Nebunie? Lașitate? Refuzul respingerii? …Recomand filmul. Cumva m-a dus cu gândul la What dreams may come. Dar, dacă acolo personajul străbate iadul pentru femeia iubită, în Being JM, personajul calcă în picioare orice relație, orice principiu, orice urmă de conștiință și de sine pentru a fi cu persoana pe care o iubește. Ce e de fapt mintea umană? Ce ascunde? Ce e iubirea? Ce faci pentru iubire?

Și mă gândeam cât de bine e să fii tu însuți. Cât de bine ar fi ca toți oamenii să fie ei înșiși. Să nu se prefacă, să nu se ascundă, să nu mintă, să nu joace roluri, să nu dea impresia că sunt ceea nu sunt. Probabil mai mulți oameni ar zâmbi, probabil mai mulți ar fi triști. Dar cel puțin ar fi EI!

What dreams may come

23 January 2011

Mda, nu e nicio noutate că atunci când e vorba de bărbați, muierile sunt niște pizde proaste care se hrănesc cu iluzia iubirii adevărate, a sufletului pereche, a bărbatului ideal care să o iubească, să o respecte, să o prețuiască și să o facă fericită până la adânci bătrâneți.

Ce probabil nu știu pizdele astea, e că aceste ideologii și basme au fost inventate de alte pizde care și-au renegat realitatea prin crearea acestei lumi ideale. La această lume contribuie și filmul What dreams may come (1998), o siropeală de poveste de dragoste care trece cele mai mari dureri și tragedii, ajungând ca bărbatul să traverseze iadul în găsirea și salvarea soției lui, a sufletului pereche. Dacă nu era Robin Williams în rolul principal probabil nu mai pierdeam timpul.

What dreams may come? Pulbere! Realitate! Sau pot rămâne doar vise!

Fiecare pizdă, indiferent de secol, speră că ea e singura norocoasă care a cunoscut minunea, până și-o iau în freză cu realitatea. Pizdele mai moderne, au dat viață expresiei “dragostea trece prin stomac”. Pizdele încă cu capu-n nori cred că “dragostea trece orice obstacol”.

De fapt dragostea trece prin vagin. Și nu e nicio noutate că atunci când e vorba de bărbați, pizdele se tâmpesc de-a dreptul.