Fuck off

Acum îmi vine sa scriu. Dar mai bine tac. Cum sună asta ….

Azi îmi vine să las fricile. Să iau o mască, să o pun pe după tastatură și să cuceresc lumea. Dar nu am nevoie de mască. Că frică nu mi-e de mine. Ci de cei din jur. De cei din jur care ne-au învățat ce e frica. Nu-i nimic. Ne ridicăm. Scuturăm praful. Mergem împleticit mai departe până ne punem iar pe picioare. Sunt un pinguin furios de după tastatură. Dar sunt eu. Nu e o mască. Voi ăștia cu măști, mergeți în pula mea mai departe pe drumul vostru bătătorit. O să mă feresc de voi. O să mă mai loviți. Dar nu o să vă mai salvez. Am încercat de prea multe ori să salvez lumea.

Câți dintre oligofrenii fără coaie care se ascund ar putea să iasă la interval și să recunoască cine sunt cu adevărat?

Mă uit la mine. Mă uit în jur. Să-mi bag pula …

Sunt o curvă

Mă gândeam că prostituția e cea mai veche meserie din lume. Că femeile alea fac ce știu / ce pot ele, își vând corpul. Nu am studiat problema cu statistici, câte o fac din nevoie, câte din plăcere, câte din dereglaje psihice … ideea e că o fac. Și într-un final, indiferent de motivație, o fac pe bani. Pentru bani. Societatea ne educă că e un lucru rău, imoral, că femeile care fac asta (mai nou și bărbații), și oricare ar fi termenul contemporan …dama de companie, model de videochat etc, femeia își oferă corpul pe o perioadă de timp unei persoane pentru a-i oferi plăcere. O iluzie de moment, de scurtă durată. Pentru că trebuie să mănânce, să plătească facturi, să se îmbrace, să plătească o chirie, să…să … Orice ai face e pe bani. Ele muncesc. Își expun corpul, desfac picioarele, cască gura, fac ce li se cere …. Cealaltă persoană primește o iluzie scurtă. Iluzia că a primit ce a vrut. Sex, orgasm, companie, atingere, refulare și lista ar putea continua.

Eu, îmi ofer zi de zi, de luni până vineri corpul, de la 9 la 18,00 prin prezența mea fizică unui job. Și nu numai. Mintea mea e acolo. Nu pot evada, nu mă pot gândi la altceva în timp ce trag de formule și tastez și cu picioarele ca să fac cât mai multe în același timp. Zi de zi, suport cel puțin o persoană (în speță superiorul) cu toanele lui, fac ce vrea el, cum vrea el. Mă îmbrac cum dicteaza compania. Să fiu business că reprezint imaginea și pozitia cu mândrie. Am/ nu am chef trebuie să răspund, să raportez, să mimez zâmbete la discuții mediocre. Pentru că am de plătit facturi. Pentru că aproape orice aș vrea să fac are o monedă de schimb. Timpul meu, corpul meu, mintea mea. Mă vând pe mine ca să-mi cumpăr alte plăceri în viață, să simt că nu sunt chiar degeaba și că îmi mai rămâne puțin timp și pentru mine. Timp în care să-mi redau corpul și mintea pentru mine. Să cred că eu sunt stăpânul meu și fac ce vreau cu ele. Să dorm cum vreau eu, cu cine vreau eu, să mă îmbrac cum vreau eu, să ies unde vreau eu …. să profit de puținele ore rămase libere din viața mea pentru mine. Asta dacă pot să evadez fără să adorm gândindu-mă la nu știu ce proiect de predat sau mai știu eu ce am de terminat urgent a doua zi.

Nu suntem toți la fel. Fiecare cu “norocul” lui. Al meu lipsește. Mă prostituez. Fizic și psihic. Ofer plăcere prin rezultate negru pe alb. Ofer orgasme prin cifre. Fac ce mi se cere și infinit peste. E muncă. E captivant ce fac. Jobul e interesant. Dar o fac pentru bani. Pentru toanele frustrării unei alte persoane.

Da, știu, eu aleg ce fac cu viața mea.

În acest moment al vieții sunt o curvă.

Bă, cum e viața asta….

Ai job. Ai creieri futuți de șefi și colegi incompetenți. Ai nervi și stres și ură și prea puțin timp pentru tine și pentru cei din jur. Ai bani. Puțini sau mulți. Dacă-s puțini ești frustrat că tragi ca boul și nu rămâi cu mai nimic după ce tragi linie. Ai mulți bani dar nu ai când să-i cheltuiești pentru că lucrezi 15 ore pe zi și în weekend fie ești lesinat de oboseală și trândăvești în casă, fie ești mort de beat ca să-ți îneci amarul, fie mai muncești de acasă.

N-ai job. Ai creieri futuți de facturi / rate / chirii pe care nu poți să ți le plătești. Ai stres și ură că nu-ți permiți să ieși la o bere cu prietenii. Poate uneori nu ai ce să mănânci. Ai timp pentru tine și nu știi ce să faci mai întâi și în ce direcție să o iei ca să iei o gură de aer. De fapt nu ai timp, pentru că îl pierzi împărțindu-te în milioane de părți că să rupi de-o gură de pâine. Te zbați în birocrație ca să faci și tu o amărâtă de firmă. Și te chinui să o pui pe picioare, dar surpriză ai nevoie de bani ca să investești și să dezvolți un business.

Da, dacă ar fi ușor toată lumea ar fi antreprenor și ar găsi echilibrul între a avea timpul tău și a-ți permite să te răsfeți. Ne căutăm echilibrul între extreme. Norocoși cei împliniți cu viața lor. Suntem sclavii propriei noastre materialități.

Iubește. Dragostea nu costă. Afecțiunea nu doare. Tandrețea nu rănește. Și sunt gratis.

Astenie de toamnă

Azi e o zi frumoasă de plimbat. Ce-i drept m-a scos niște treabă cu noaptea-n cap din pat, că altfel iar vedeam ziua printre draperii. Și foarte fericită că lucrurile au mers ca unse, o iau agale la picior pe Magheru. Și merg și casc ochii. La aceleași veșnice magazine, dar mereu schimbate. Casc ochii la clădiri, la oameni, la razele de soare. Mă opresc. Mă întorc brusc și pun mâna pe clanță. Arunc un ochi fugitiv pe geam. E o singură femeie pe o bancă. Apăs încet, aproape cu teamă să nu deranjez pe cineva. Mi-e frică cumva să nu scârțâie. Scârțâitul e ca un mare gong. E anunțul prezenței tale oriunde ai fi. Nu scrârțâie. Întru timid. Nu știu unde să mă uit. Sus? Jos să nu mă împiedic? Mă dau in stânga. Mă simt total stingherită. Mă așez. Citesc afișul: vă rugăm să nu puneți picioarele pe bara de îngenunchiere. Pfiu, bine că au pus afiș că asta a fost primul instinct să-mi poposesc picioarele. Mă atrăgea catifeaua roșie de pe bara aia … nici nu m-am gândit că e pentru îngenunchiat… Îmi dau seama că sunt în București din 2001 și că am bătut bulevardul ăsta între ASE și Universitate fără număr. Dar nu am avut curiozitatea să intru în bisericuța romano-catolică până azi. Azi m-a întors din drum să o vizitez. În capul meu era că e o catedrală care se întinde nesfârșit dincolo de marginea străzii. E mică. Vroiam să văd dacă simt ceva. Nu le am cu biserica. Cu religia cu de-astea. M-am așezat atentă să nu pun picioarele pe bară. Mă cuprinsese un fel de smerenie al unui cod de bune maniere necunoscut. Căscam ochii. Încercam să prind energii. De ce vin oamenii la biserică? Ce le aduce lăcașul ăsta? Și cum căscam ochii pe pereți realizez că toate statuile și toate icoanele sunt încărcate cu durere. Cu toții au capul plecat. Cu toții par suferinzi. Gizăz e răstignit în centru în plină durere. E un loc al durerii. Simt cum mă apasă toată boala lumii. Cum mă strivește atâta suferință. De ce se duc oamenii într-un loc îndurerat? Cum poate să te încarce pozitiv durerea care urlă prin pereți? Nevoia de bine înseamnă mai întâi validarea durerii? E ca un holocaust. Fiecare cărmădidă a prins în porii ei grijile și durerile fiecărui suflet care i-a trecut pragul să se roage. E ca un film horor.

Nu am știut cum să ies mai repede. Vroiam aer și frumos și bine. Am închis totuși ușa cu atenție să nu se lovească. De ceva timp am o senzație de energie pozitivă care zace-n mine. E ca un zăcământ descoperit și adus la suprafață. Și se reflectă în frumos. În raze și zâmbete și căldură sufletească. În zen și calm și dragoste. Durerea există. Colcăie și ea. E ca o lavă care erupe când găsește fisuri. Dar dragostea asta…..energia asta de-mi vine să iau lumea-n brațe pe stradă și să le spun cât sunt de frumoși …. energia asta pe care o irosesc cu cine nu merită, energia asta care mă face să plutesc.

Stau pe lespedea de la Lupoaică. E o zi oarecare de luni. E aproape pustiu. Oamenii sunt la muncă. E mijlocul zilei. Eu stau pe o piatră în mijlocul orașului și mă uit la oamenii. Un cerșetor îmi cere un leu. Mie cine îmi dă un leu? Oamenii sunt frumoși. Și buni. Doar că tot oamenii îi strică. Îi fac urâți și răi.

E oare astenia de toamnă?

 

Următorul vă rog!

În viață cunoaștem tot felul de oameni. Cu care interacționam mai mult sau mai puțin. Înteresant e că de cele mai multe ori ne trezim povestind despre cei care ne-au influențat în extreme. Adică muiștii și oamenii de suflet. Vrem oare să-i categorisim? La ce bun până la urmă?

De-a lungul vieții corporatiste am cunoscut niște exemplare remarcabile. Atât de remarcabile că îmi venea să-i pun pe masa de disecție să înțeleg cum dracu pot să funcționeze, cum poate prostia să fie atât de agresivă că ajungeau să calce în picioare și să mănânce suflete doar ca să rămână ei intacți. Mă întrebam adesea cum dorm oamenii ăia noaptea, dacă au remușcări sau dacă pentru ei e atât de natural acest instinct de supraviețuire că sunt complet liniștiți cu felul lor de a fi.

Am cunoscut schizofrenici cu care îmi era greu să port o discuție dar care mă fascinau că îmi puneau mintea să gândească, să urmăresc firele lor epice și cum săreau de la o imagine la alta.

Am cunoscut oameni simpli cu suflet mare. Oameni care îi pun pe alții pe primul loc lăsându-se pe ei pe cel mai ultim plan. Oameni frumoși în fața cărora mă întrebam de unde nevoia asta de a face bine pentru altii și de a se neglija complet de propriile nevoi.

Am cunoscut oameni cărora nu le-am cuprins tainele. Oameni mistico-angregați într-o lume în care vroiam să mă cuibăresc, să gust boem din misterele lumii și să o ard în fum de iarbă.

Am cunoscut oameni minuați, prieteni la bine și la greu.

Am cunscut dragostea aia fără cuvinte, din priviri. Și am cunoscut și sexul ăla demențial de înălțător  din cauza căruia ajungi la spital. Am cunoscut și durerea și despărțirea. Am cunoscut dorul. Am cunoscut depresia. Am cunoscut fericirea. Am cunoscut teama. Am cunoscut indiferența când nu-mi păsa de oameni. Am cunoscut labagii, drogați, alcoolici, timizi, prefăcuți, mascați, deschiși, zâmbitori, minunați. Am cunoscut oameni și de fiecare dată mă minunam … de fiecare dată când ziceam că le-am văzut pe toate mai apărea un specimen care-mi bulversa mintea. Cum se poate să exiști așa? La fel cum ei probabil se întreabă cum exist eu așa.

Am învățat oare ceva? Am învățat că oamenii ăștia apar cu un scop în viața ta. Cred eu în mintea mea de pinguin că oamenii ăștia te ajută să te dezvolți. Ar fi prea simplu să zic că unii mi-au făcut rău și alții mi-au făcut bine. Pe unii îi iubesc și acum, de alții puțin îmi pasă. De unii mi-e milă. De unii mi-e scârbă. Pe mulți poate i-am uitat. Cu toții s-au construit într-un buchet frumos de flori. Mai cu mărăcini, mai cu țepi, mai orbitori, mai colorați. Acum, când mă uit în urmă, pot să zic că fiecare experiență mi-a făcut bine. Am suferit pierderea iluziilor, mi-am plâns furioasă incapacitatea de a citi oameni și de a mă lăsa manipulată. Dar când ștergi lacrimile, vezi dincolo de uscăciuni frumusețea. Te vezi pe tine. Te vezi pregătit să întâlnești oameni care să te marcheze și care să te fascineze. Te vezi pe tine mai puternic și mai frumos.

Ce bine că suntem atât de diferiți! Următorul vă rog!

 

Sau cum e aia cu câcat la cap?

“Tu spui că-ţi place ploaia, dar când plouă deschizi umbrela, spui că iubeşti soarele, dar când el străluceşte alergi la umbră, spui că iubeşti vântul, dar când începe să sufle închizi geamurile. De aceea mi-e mie teamă când îmi spui că mă iubeşti! Viaţa e un drum lung, cu multe indicatoare. Aşa că, atunci când goneşti prin ea, nu-ţi complica mintea; eliberează-te de ură, de răutate, de gelozii! Nu-ţi îngropa gândurile! Transformă-ţi viziunea în realitate! Trezeşte-te şi trăieşte!

Adevărul este că toţi te vor răni. Trebuie doar să-i găseşti pe cei pentru care merită să suferi.”

Bob Marley
(6 februarie 1945 – 11 mai 1981)

Articol preluat de pe Webcultura.

 

Un milion cinci sute optzeci și trei de reguli

Oriunde aș arunca un ochi pe infinitul internetului, mi-e aproape imposibil să nu văd articole cu reguli: 15 reguli să ai o viață fericită, 101 reguli pentru o viață sexuală mai ceva ca-n filmele porno, 299 de reguli ca să slăbești, 569 de reguli cu ce să mănânci, alte 1586 de reguli cu ce să nu mănânci din care 456 erau încadrate la bine să mănânci, 86 de reguli cum să plimbi cățelul, 256 de reguli cum să te caci elegant, 569759 de reguli cum să ai o viață mai bună, 731 de reguli cum să te prinzi că ești în depresie, 256 de semne că ești îndrăgostit, 369854 de reguli cum să crești copii, 15978 de semne că te înșeală, 36578 de reguli cum să devii bogat, eventual pest noapte …. și cred că aș putea scrie până mi-ar cădea toate unghiile.

Și dacă ai sta să le pui cap la cap pe toate … toate se includ și toate se exclud. Mănâncă banane că au potasiu. Nu mânca banane că îngrașă. Mânâncă carne că suntem omnivori. Cum să mănânci care?!!  Sari pe el când vine acasă! Cum să sari? Trebuie să fii inabordabilă și lasă-l să sară el pe tine că altfel pari că ești disperată! Mă amuză teribil oamenii care scriu astfel de articole …încerc să mi-i imaginez cum merg ei așa și le mai vine câte o regulă, o notează în carnețel, se trezesc din somn că au mai visat o regulă și apoi le pun cap ca la cap și zâmbesc cu colțul gurii când dau upload la articol.

Eu nu am suportat regulile niciodată. Am fost forțată de împrejurări și mic copil și adult să mă supun și să le respect. Dar am o vârtsă la care am înțeles că unii oameni de asta au nevoie, de reguli. Să le spună alții ce și cum, de parcă părerea lor, experiența lor de viață și educațională le conferă o anumită autoritate. O pulă. Trăim într-o lume guvernată de reguli, frici și panici. Exploatate la miximum de cei care au prins slăbiciunile: ești furioasă? Îți dăm noi un set de reguli cum să nu mai fii furioasă. Ești timid? Îți spunem noi un set de reguli cu ce să faci să nu mai fii timid.

Pentru că e ușor să faci reguli. E greu spre imposbil să le spui oamenilor ce să simtă și cum să simtă. Sau cum să facă să simtă. Pentră că fiecare dintre noi, are propriile trăiri, frici, sentimente, principii, reguli. Suntem 7,3 biliarde de oameni pe pământ. Dacă toți ne-am spune propriile reguli filtrate prin propriile vieți… Avem nevoie de reguli ca să ne protejăm pe noi și pe cei din jur. Avem nevoie de sentimente și rațiune ca să ne iubim pe noi și pe cei din jur.

Azi am mai dat de un astfel de articol … 15 Things to stop doing to yourself …. și mi-a plăcut ultimul…. Stop Just Reading & Start Doing – As amazing as books, quotes and even articles such as this one can be to help remind us of what we already know it’s time that we all regularly put these things into action. Allow these resources to become a starting point rather than a regularly needed reminder.

Suntem unici. Suntem la fel, dar atât de diferiți! Și putem să ne filtrăm informațiile. Și putem să facem și ce simțim. Nu doar ce am fost învățați că e trebuie făcut sau că e bine sau e rău. Sau putem să citim în continuare reguli făcute pentru a exploata slăbiciunile. Care sunt slăbiciuni atâta timp cât noi le permitem.

 

Pentru că pot.

E seară. Răcoare de după ploaie. Autobuzul e aproape gol. Casc ochii rumegând gânduri pe geamul de la autobuz. O frână bruscă mă trezește din meditație. Noroc că stăteam jos, mă prind într-un iureș de bară mai mai să devin aproape una cu geamul. Văd în fața autobuzului o mașină suv neagră oprită și aproape instant șoferul vine la geamul șoferului de autobuz. Nu aud ce zic că am căștile-n urechi și sincer nici nu-mi pasă. O tanti scoate capul pe geam și urlă (de aud prin căști) la șoferul suv. După ceea ce pare a fi un schimb de urlete, șoferul pleacă înjurând, autobuzul oprește în stație, discuțiile în schimb sunt aprinse la adresa soferului suv. Nu știu ce s-a întâmplat. Cine, ce, cum, care ….chiar nu contează. Concluzia tututor era că șoferul a fost un măgar pentru că are mașină bengoasă și doar pentru că poate.

Ajung acasă. Aud la știri ceva cum că parlametarii și-au mărit pensile. Cred că aș fi vrut să aud comenturile celor din autobuz pe tema asta. De ce și-au mărit pensiile? Pentru că pot!

S-a redus TVA-ul. Uite TVA-ul, nu-i TVA-ul. S-a redus fix o zi, pentru cei care s-au sinchisit să modifice măcar așa de ochii lumii prețurile. La Mega, prețul a crescut într-o săptămână, vorba aia, cât la alții în șapte. Pula avantaj client. De ce? Pentru că poate!

Prigoană și Bahmu sunt iar pe prima pagină a ziarelor. De ce? Pentru că pot!

Pentru că e ușor să judecăm și să ne simțimi nedreptățiți și abuzați. Pentru că e ușor și bine să refulăm. Pe cine? Pe șoferul din fața noastră, pe tanti care se bagă-n față la coadă, pe parlametari. Să dăm vina este cel mai ușor și natural lucru.

Și beau un pahar de vin. Pentru că pot. Și-mi place 🙂

Balerini caut balerini

M-a plouat ca naiba. Am tremurat ca dracu în stație. Deja simt mormolocii între degetele de la picioare. Autobuz. Mă urc frumos, mă așez cuminte mai în spate pe culoar. Degetele îmi alunecă în balerini și tremur din toate încheieturile.  Acum 10 minute erau 80 de grade și lumină. Acum par că sunt -8578 de grade și deja e beznă. Se eliberează un scaun. No, hop hai să mă așez că poate așa nu o sa simt când o să-mi cadă degetele. Lângă mine stă o femeie care e precum Jenifer Love Hewitt în filmul ăla cu fontome în care e mereu impecabilă chiar dacă a fugărit iadul sau abia se trezește din somn. Citește cuminte o carte pe care o ține pe genunchi cu mâinile întinse frumos ca la controlul la unghiute din școala primară. Are unghiile impecabile, lungi, ovale, fuchsia. Mă uit la unghiile mele. Mi le ascund în podul palmei. Închide cartea. Mănâncă, roagă-te, iubeste! Pe scaunele din spatele meu un cuplu. El stă pe telefon. Îi arată cu interes ei ce găsește pe net. Replicile ei sunt: OMG, lol, yap, great. Am senzatia că e un emoticon vorbitor. Aproape că mă doare zgârcenia ei de limbă românească și mă zgârâie pe ureche emoticoanele care au prins voce. La Orizont se urcă un tip. Cocalarul spălat lucrat la sală.  Are în mână un telefon pe care multi dintre noi l-am caracteriza vintage, chiar de colectie. Vorbește la telefon. Vrea ciorbiță. E duios și total antagonic cu înfățișarea. Cu oricine s-ar vedera, îl / o roagă să-i aducă o ciorbiță la borcan că-i e poftă. Niște copii se joacă cu un căruț de marfă în spatele pieței. E plin de băltoace. Oare mai am talpă la balerini? Să-i arunc sau nu? De unde i-am luat oare pe ăștia?

Piața e goală. De fapt e plină de necunvântătoare. Cel puțin nu pe limba noastră. OMG? Contează ce limbaj folosesc atâta timp cât se înțeleg? Un borcan cu ciorbiță face minuni la biceps. Suntem manechine, care atunci când nu mai suntem privite și nu ne mai interesează să pozăm cu țoale pe noi că vindem haina, sutem la fel. Suntem din acelasi aliaj aranjat diferit și aranjați în locurile noastre.

Deci de unde mai găsesc balerini ca ăștia?

 

 

 

Îndreptar de bună purtare la concerte

Ante P.S: e pentru Dudui. Doamne și domnișoare.

Deci, fei,  te-ai dușat (sper pentru binele tău și a celor din jur, chiar dacă e încă frig și ai haine groase să știi că mirosul trece prin haine), te-ai învârtit prin casă și ai probat toate ținutele posibile, te-ai machiat, coafat, te-ai demachiat și ai luat-o de la capăt, te-ai declarat multumită cu juma de gură că ești okei, te pregătești să ieși și tu ca tot omul să socializezi. La un concert să zicem. Pentru o viață mai bună, te rog să ai câteva aspecte în vedere:

– pentru siguranța celor din jur, nu-ți prinde părul cu cleme contondente. Nu faci decât să arăți că ai un cuib în cap și riști să scoți ochii lumii.

– pentru comoditatea ta, dar și pentru ficatul celor din jurul tău, nu veni cu poșeta aia colturoasă și tare și rigidă de la H&M. Nu de alta, dar în benzna aia nimeni nu o să bage de seamă că ai cea mai bună poșetă a ta. Și riști să primești un shot în ea, ca alcoolul cică mai înmoaie.

– dacă ai 5897 de kile și esti cât Păsări-Lăți-Lungilă, evită tocurile. Arăți ca o elefănțică pe picioroange și nimeni nu va observa pantofii de la “orice produs la 12 lei”. Și nu vrei să ți se rupă vreun toc tocmai în seara asta când ai stat nemâncată ca să pară că nu ai burtă și ești o suplă.

– fii mai discretă când te-uiți-să-vezi-dacă-se uită-careva-la-tine. Dacă a pus careva ochii pe tine, și are coaie, găsește el o cale să se împiedice de tine și să cădeți amândoi în așternuturi.

– De cele mai multe ori, scopul unui concert, fie că ai ajuns acolo printr-o conjunctunctură a lui Mercur retrograd în Jupiter sau te-ai dus în cunoștință de cauză e să îi asculți pe oamenii ăia. NU să povestești tu aproape urlând însoțitorilor din grup ce ai mai făcut la muncă. NU trebuie să te ascultăm pe tine, fei!

– Distracția NU e pe facebook. Nu sta în beznă, cu fața luminată de telefon în timp ce beleștii ochii și te uiți la pozele altora care vor să pară că au o viață. Pentru că: lumina rece te face să arăți mai bătrână și mai obosită. Nu pari nici mai interesantă, nici mai cool. Nu se vede că ai ifon 7.

P.S: În rest, să ne (re)vedem cu bine la următoarele concerte!