Negru

Posted 31 October 2015 by pinguinulfurios
Categories: Exista viata dincolo de Antarctica

Tags: , , , , , , , , , , , , , , ,

Am închis feisbucul. Nu mai pot să privesc cum oamenii caută disperați oameni. Cum întreabă de prieteni și de rude. Cum îi găsesc pe o listă sau alta. Pentru că e dureros. Pentru că toată țara a auzit de tragedie. Toată lumea a auzit.

Puteam să fiu acolo. Puteam să fiu printre ei. Auzisem în cursul zilei la radio de concert. Nu știam trupa. Mi-a atras atenția că era intrarea liberă. Cum sunt jobless, sunt în căutare de locuri de ieșit / socializat cu buget cât mai redus. Mă gândeam că îmi iau o apă și trag de ea toată seara și mă bucur de muzică mișto și oameni faini veniți să se distreze. Soarta a făcut să fiu prea epuizată peste zi și să nu mai am chef să ies. Ultima dată fusesem acum  vreo două săptămâni la un concert acolo.

Vinovații? Nu mai aduc sufletele înapoi, nu vindecă desfigurările. Nu liniștesc traumele. Mă gândesc că puteam să fiu acolo. Atunci. Sau în orice altă zi în orice alt club. Centrul vechi stă să cadă pe tine. Subsoluri îmbâcsite, scrări șubrede, tavane-n care dăm cu capul. Acum vreo trei-patru săptămâni când s-a redeschis un club într-un subsol nu am rezistat din cauza  fumului de țigară. Nu puteam să respir de fum de țigară. Acum mă gândesc dacă se întâmpla ceva? Cum ieșeam din labirintul ăla? Acum mă gândesc dacă eram acolo aseară, nu le mai răspundeam prietenilor că-s bine. Acum că mă gândesc că poate să-mi cadă o cărămidă-n cap pe stradă. E afiș pus, cu atenție cade tencuiala, dar e vina mea că mergeam pe stradă.

E vina noastră că vrem să ieșim? Să ne distrăm? Să socializăm și să ne bucurăm de lucruri frumoase? E vina noastră că mergem în subsoluri ponosite că-i berea ieftină? E vina noastră că mergem în case părăsite și mansarde dărăpănate că doar acolo ne permitem să ne adunăm? E vina noastră că suntem golanii generației noastre? Hypsterime? Cooleni? E vina noastră că vrem o planetă mai verde și o mâncare mai sănătoasă? E vina noastră să credem orbește că nu ni se poate întâmpla nimic și că cei care au localuri s-au asigurat și au respectat normele?

Nu pot să nu mă gândesc …dacă se întâmplă un cutremur? E vina noastră că nu avem spitale? Că e nevoie de personal auxiliar pentru sute de persoane? Că e cod roșu și se cară aparatură din toată țara? Dacă e vreo catrastofă naturală? Dacă se prăbușește un bloc la un cutremur? Un cartier? Un mall? Toată stima și respectul depus de personalul medical și de pompieri.

Noi ce facem? Noi unde ieșim? Mergem să verificam mai întâi ieșirile de urgență și numărul de extinctoare? Și dacă ni se pare safe rămânem? Tot noi? Oamenii mari ce fac pentru noi? Noi ne păzim pielea și ne ducem existențele căutând bucurii printre oameni. Unii din păcate au plătit cu viața. Unii din păcate o să rămână marcați fizic și psihic pe viață. Când se întâmplă tragedii parcă se mai răscolește ceva în noi. Din păcate pentru mulți o să rămână o listă. Pentru mulți o să rămână durere.

Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să mănânc într-un restaurant pe motiv că nu se respectă normele de igienă. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să ies într-un club că risc să crăp acolo că patronii nu respectă normele. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să merg pe stradă că o să-mi cadă tencuiala-n cap. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să intru într-un spital cu o zgârietură și să ies cu alte boli doar pentru că m-am așezat pe o bancă.  Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică că taximetristul mă jecmănește și să stau cu ochii pe aparat și să-i zic pas cu pas traseul ca să nu mă plimbe juma de oraș. Aș vrea o țară în care să nu înjur fiecare groapă din asfalt care mă doare la planetară. Aș vrea o țară în care să am unde să merg cu bicicleta fără să-mi fie frică că fie dau peste pietoni fie peste mașini. Aș vrea o țară în care să mă așez în parc pe iarbă fără să mă uit mai întâi după rahați de câine. Aș vrea o țară în care să nu am la orice colț o biserică ci o școală. Sau un loc de joacă. Aș vrea multe lucruri. Dar am ajuns să ne adaptăm și să ne descurcăm cu ce avem. Să găsim alternative și să facem haz de neceaz.

Pentru că oamenii fac țara. Dacă părinții nu ți-i poți schimba, țara o poți schimba. Poate sunt idealistă și visătoare. Poate vreau frumos și siguranță. Cer atât de mult? Cerem atât de mult de nu primim nimic? Primim bătaie de joc, miștouri ezoterice și religioase. Suntem blamați pentru că vrem să fim cum vrem să fim noi. Suntem generația rebelă verde-n cap care merge pe skateboard și ascultă muzică “ciudată”.

Suntem oamenii frumoși care vrem să fim. Vrem să fim fericiți și frumoși. Cerem atât de mult? Cere atât de mult în țara asta?

  • condoleanțe familiior și celor care și-au pierdut pe cineva drag.
Advertisements

Astenie de toamnă

Posted 26 October 2015 by pinguinulfurios
Categories: Pinguin aberant

Tags: , , , , , , , , , , , ,

Azi e o zi frumoasă de plimbat. Ce-i drept m-a scos niște treabă cu noaptea-n cap din pat, că altfel iar vedeam ziua printre draperii. Și foarte fericită că lucrurile au mers ca unse, o iau agale la picior pe Magheru. Și merg și casc ochii. La aceleași veșnice magazine, dar mereu schimbate. Casc ochii la clădiri, la oameni, la razele de soare. Mă opresc. Mă întorc brusc și pun mâna pe clanță. Arunc un ochi fugitiv pe geam. E o singură femeie pe o bancă. Apăs încet, aproape cu teamă să nu deranjez pe cineva. Mi-e frică cumva să nu scârțâie. Scârțâitul e ca un mare gong. E anunțul prezenței tale oriunde ai fi. Nu scrârțâie. Întru timid. Nu știu unde să mă uit. Sus? Jos să nu mă împiedic? Mă dau in stânga. Mă simt total stingherită. Mă așez. Citesc afișul: vă rugăm să nu puneți picioarele pe bara de îngenunchiere. Pfiu, bine că au pus afiș că asta a fost primul instinct să-mi poposesc picioarele. Mă atrăgea catifeaua roșie de pe bara aia … nici nu m-am gândit că e pentru îngenunchiat… Îmi dau seama că sunt în București din 2001 și că am bătut bulevardul ăsta între ASE și Universitate fără număr. Dar nu am avut curiozitatea să intru în bisericuța romano-catolică până azi. Azi m-a întors din drum să o vizitez. În capul meu era că e o catedrală care se întinde nesfârșit dincolo de marginea străzii. E mică. Vroiam să văd dacă simt ceva. Nu le am cu biserica. Cu religia cu de-astea. M-am așezat atentă să nu pun picioarele pe bară. Mă cuprinsese un fel de smerenie al unui cod de bune maniere necunoscut. Căscam ochii. Încercam să prind energii. De ce vin oamenii la biserică? Ce le aduce lăcașul ăsta? Și cum căscam ochii pe pereți realizez că toate statuile și toate icoanele sunt încărcate cu durere. Cu toții au capul plecat. Cu toții par suferinzi. Gizăz e răstignit în centru în plină durere. E un loc al durerii. Simt cum mă apasă toată boala lumii. Cum mă strivește atâta suferință. De ce se duc oamenii într-un loc îndurerat? Cum poate să te încarce pozitiv durerea care urlă prin pereți? Nevoia de bine înseamnă mai întâi validarea durerii? E ca un holocaust. Fiecare cărmădidă a prins în porii ei grijile și durerile fiecărui suflet care i-a trecut pragul să se roage. E ca un film horor.

Nu am știut cum să ies mai repede. Vroiam aer și frumos și bine. Am închis totuși ușa cu atenție să nu se lovească. De ceva timp am o senzație de energie pozitivă care zace-n mine. E ca un zăcământ descoperit și adus la suprafață. Și se reflectă în frumos. În raze și zâmbete și căldură sufletească. În zen și calm și dragoste. Durerea există. Colcăie și ea. E ca o lavă care erupe când găsește fisuri. Dar dragostea asta…..energia asta de-mi vine să iau lumea-n brațe pe stradă și să le spun cât sunt de frumoși …. energia asta pe care o irosesc cu cine nu merită, energia asta care mă face să plutesc.

Stau pe lespedea de la Lupoaică. E o zi oarecare de luni. E aproape pustiu. Oamenii sunt la muncă. E mijlocul zilei. Eu stau pe o piatră în mijlocul orașului și mă uit la oamenii. Un cerșetor îmi cere un leu. Mie cine îmi dă un leu? Oamenii sunt frumoși. Și buni. Doar că tot oamenii îi strică. Îi fac urâți și răi.

E oare astenia de toamnă?

 

Următorul vă rog!

Posted 14 October 2015 by pinguinulfurios
Categories: Exista viata dincolo de Antarctica

Tags: , , , , , , , , , , , , , ,

În viață cunoaștem tot felul de oameni. Cu care interacționam mai mult sau mai puțin. Înteresant e că de cele mai multe ori ne trezim povestind despre cei care ne-au influențat în extreme. Adică muiștii și oamenii de suflet. Vrem oare să-i categorisim? La ce bun până la urmă?

De-a lungul vieții corporatiste am cunoscut niște exemplare remarcabile. Atât de remarcabile că îmi venea să-i pun pe masa de disecție să înțeleg cum dracu pot să funcționeze, cum poate prostia să fie atât de agresivă că ajungeau să calce în picioare și să mănânce suflete doar ca să rămână ei intacți. Mă întrebam adesea cum dorm oamenii ăia noaptea, dacă au remușcări sau dacă pentru ei e atât de natural acest instinct de supraviețuire că sunt complet liniștiți cu felul lor de a fi.

Am cunoscut schizofrenici cu care îmi era greu să port o discuție dar care mă fascinau că îmi puneau mintea să gândească, să urmăresc firele lor epice și cum săreau de la o imagine la alta.

Am cunoscut oameni simpli cu suflet mare. Oameni care îi pun pe alții pe primul loc lăsându-se pe ei pe cel mai ultim plan. Oameni frumoși în fața cărora mă întrebam de unde nevoia asta de a face bine pentru altii și de a se neglija complet de propriile nevoi.

Am cunoscut oameni cărora nu le-am cuprins tainele. Oameni mistico-angregați într-o lume în care vroiam să mă cuibăresc, să gust boem din misterele lumii și să o ard în fum de iarbă.

Am cunoscut oameni minuați, prieteni la bine și la greu.

Am cunscut dragostea aia fără cuvinte, din priviri. Și am cunoscut și sexul ăla demențial de înălțător  din cauza căruia ajungi la spital. Am cunoscut și durerea și despărțirea. Am cunoscut dorul. Am cunoscut depresia. Am cunoscut fericirea. Am cunoscut teama. Am cunoscut indiferența când nu-mi păsa de oameni. Am cunoscut labagii, drogați, alcoolici, timizi, prefăcuți, mascați, deschiși, zâmbitori, minunați. Am cunoscut oameni și de fiecare dată mă minunam … de fiecare dată când ziceam că le-am văzut pe toate mai apărea un specimen care-mi bulversa mintea. Cum se poate să exiști așa? La fel cum ei probabil se întreabă cum exist eu așa.

Am învățat oare ceva? Am învățat că oamenii ăștia apar cu un scop în viața ta. Cred eu în mintea mea de pinguin că oamenii ăștia te ajută să te dezvolți. Ar fi prea simplu să zic că unii mi-au făcut rău și alții mi-au făcut bine. Pe unii îi iubesc și acum, de alții puțin îmi pasă. De unii mi-e milă. De unii mi-e scârbă. Pe mulți poate i-am uitat. Cu toții s-au construit într-un buchet frumos de flori. Mai cu mărăcini, mai cu țepi, mai orbitori, mai colorați. Acum, când mă uit în urmă, pot să zic că fiecare experiență mi-a făcut bine. Am suferit pierderea iluziilor, mi-am plâns furioasă incapacitatea de a citi oameni și de a mă lăsa manipulată. Dar când ștergi lacrimile, vezi dincolo de uscăciuni frumusețea. Te vezi pe tine. Te vezi pregătit să întâlnești oameni care să te marcheze și care să te fascineze. Te vezi pe tine mai puternic și mai frumos.

Ce bine că suntem atât de diferiți! Următorul vă rog!

 

Sau cum e aia cu câcat la cap?

Posted 25 September 2015 by pinguinulfurios
Categories: Un ochi râde, altul plânge

Tags: , , , , , ,

“Tu spui că-ţi place ploaia, dar când plouă deschizi umbrela, spui că iubeşti soarele, dar când el străluceşte alergi la umbră, spui că iubeşti vântul, dar când începe să sufle închizi geamurile. De aceea mi-e mie teamă când îmi spui că mă iubeşti! Viaţa e un drum lung, cu multe indicatoare. Aşa că, atunci când goneşti prin ea, nu-ţi complica mintea; eliberează-te de ură, de răutate, de gelozii! Nu-ţi îngropa gândurile! Transformă-ţi viziunea în realitate! Trezeşte-te şi trăieşte!

Adevărul este că toţi te vor răni. Trebuie doar să-i găseşti pe cei pentru care merită să suferi.”

Bob Marley
(6 februarie 1945 – 11 mai 1981)

Articol preluat de pe Webcultura.

 

Un milion cinci sute optzeci și trei de reguli

Posted 27 August 2015 by pinguinulfurios
Categories: Un ochi râde, altul plânge

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Oriunde aș arunca un ochi pe infinitul internetului, mi-e aproape imposibil să nu văd articole cu reguli: 15 reguli să ai o viață fericită, 101 reguli pentru o viață sexuală mai ceva ca-n filmele porno, 299 de reguli ca să slăbești, 569 de reguli cu ce să mănânci, alte 1586 de reguli cu ce să nu mănânci din care 456 erau încadrate la bine să mănânci, 86 de reguli cum să plimbi cățelul, 256 de reguli cum să te caci elegant, 569759 de reguli cum să ai o viață mai bună, 731 de reguli cum să te prinzi că ești în depresie, 256 de semne că ești îndrăgostit, 369854 de reguli cum să crești copii, 15978 de semne că te înșeală, 36578 de reguli cum să devii bogat, eventual pest noapte …. și cred că aș putea scrie până mi-ar cădea toate unghiile.

Și dacă ai sta să le pui cap la cap pe toate … toate se includ și toate se exclud. Mănâncă banane că au potasiu. Nu mânca banane că îngrașă. Mânâncă carne că suntem omnivori. Cum să mănânci care?!!  Sari pe el când vine acasă! Cum să sari? Trebuie să fii inabordabilă și lasă-l să sară el pe tine că altfel pari că ești disperată! Mă amuză teribil oamenii care scriu astfel de articole …încerc să mi-i imaginez cum merg ei așa și le mai vine câte o regulă, o notează în carnețel, se trezesc din somn că au mai visat o regulă și apoi le pun cap ca la cap și zâmbesc cu colțul gurii când dau upload la articol.

Eu nu am suportat regulile niciodată. Am fost forțată de împrejurări și mic copil și adult să mă supun și să le respect. Dar am o vârtsă la care am înțeles că unii oameni de asta au nevoie, de reguli. Să le spună alții ce și cum, de parcă părerea lor, experiența lor de viață și educațională le conferă o anumită autoritate. O pulă. Trăim într-o lume guvernată de reguli, frici și panici. Exploatate la miximum de cei care au prins slăbiciunile: ești furioasă? Îți dăm noi un set de reguli cum să nu mai fii furioasă. Ești timid? Îți spunem noi un set de reguli cu ce să faci să nu mai fii timid.

Pentru că e ușor să faci reguli. E greu spre imposbil să le spui oamenilor ce să simtă și cum să simtă. Sau cum să facă să simtă. Pentră că fiecare dintre noi, are propriile trăiri, frici, sentimente, principii, reguli. Suntem 7,3 biliarde de oameni pe pământ. Dacă toți ne-am spune propriile reguli filtrate prin propriile vieți… Avem nevoie de reguli ca să ne protejăm pe noi și pe cei din jur. Avem nevoie de sentimente și rațiune ca să ne iubim pe noi și pe cei din jur.

Azi am mai dat de un astfel de articol … 15 Things to stop doing to yourself …. și mi-a plăcut ultimul…. Stop Just Reading & Start Doing – As amazing as books, quotes and even articles such as this one can be to help remind us of what we already know it’s time that we all regularly put these things into action. Allow these resources to become a starting point rather than a regularly needed reminder.

Suntem unici. Suntem la fel, dar atât de diferiți! Și putem să ne filtrăm informațiile. Și putem să facem și ce simțim. Nu doar ce am fost învățați că e trebuie făcut sau că e bine sau e rău. Sau putem să citim în continuare reguli făcute pentru a exploata slăbiciunile. Care sunt slăbiciuni atâta timp cât noi le permitem.

 

Praf de diamant

Posted 20 August 2015 by pinguinulfurios
Categories: Bălării de pe la TeVeu

Tags: , , , , , , , , ,

Dacă adun tot praful de diamante din pila de călcâie de la Scholl sau din șamponul de la Wella o pun și eu de-un inel cu diamant?

 

Val după val de idioțenie

Posted 30 July 2015 by pinguinulfurios
Categories: Exista viata dincolo de Antarctica

Tags: , , , , , , , , ,

Și cum stăteam eu așa și mă perpeleam când de căldură, când de durere de cap de la aer condiționat, când de durere-n cot, văd nișe vâlvă și păreri pe feisbuc legate de  noul videoclip al Loredanei. Ridic o sprâncenă și hai să văd ce a scos diva.

Ei bine … ei bine ….  nici măcar nu mă obosesc să mai scriu ceva.  Pute a prea mult retard. Și așa mă durea undeva, acum o să mă doară și urechile că sigur o să răsune din toate taxiurile și toate maghernițele.

Aici – Loredana cu Val după val

Aici – parcă din același registru, doar că muuul mai mișto 🙂