La mega ultra fiță de clinică stomatologică

Sâmbătă însorită. Mă învârteam ca o lebădă prin casă pregătindu-mă să merg la ComicCon. Când panică. Simt cum mi s-a rupt o bucățică de dinte. Dau cu limba … zgârâie … panică man! Am senzația că mi-a căzut un bloc turn din gură. Eu nu stiu ce-s alea probleme de dinți. M-au ținut obloanele până la vârsta asta fără carii și fără plombe.

Panică man…. sun la cea mai tare – șmecheră – fițoasă clinică din București. Știam de ea de la un prieten. Ajung de urgentă. Îmi suflă și în cur de amabilitate. Mă așez pe scaun. Explic. Vreau un iepuraș în brațe. Completez formulare.

Nu știu ce mă sperie mai tare … Explic … Și Doctorița îmi explică … o abraziune a dintelui. S-a fisurat smalțul. Mă pune să mă schimonosesc în toate felurile …. mușcați cam prost – răsună concluzia. Bon, și totuși ce dracu facem acum? Smalțul meu ăla sărit? Păi vă pun un fel de ciment ca sa vă protejeze. Dar cade într-o săptămână. Pune dracu ce știi. Dar sunt dinții mei deci nu vreau să faceți nimic invaziv! Desigur. Îmi pune căluș în gură și o văd călare pe mine. Vrrr…brrr. Sunt imobilizată. Pot să o urmăresc cu privirea. Vreau să mă mișc dar mi-e frică să nu o sperii și e cu chestiile alea-n gura mea. Sunt terifiată. Prind un moment de schimb instrumente … și fac semn cu mâna … pe dintele de jos …la care ea se uită la mine …ahh… e cel de jos? Nu-i nimic. Punem și pe cel de jos. Eu am lucrat pe cel de sus … bine că nu l-am scos ca în filmele cu proști. Simt cimentul ăla de parcă l-a pus cu lopata … nu-i nimic, îl frezez puțin …Mă uit la ea …doar cimentul, da? Nu vă atingeți de dinți! Vrr brrr iar. Gata. Tot îl simt. Dă-l dracu dacă tot cade. Numai să nu o mai văd pe aia-n gura mea. Încă sunt oripilată.Și totuși ce recomandări aveți, dacă soluția asta e temporară…o săptămână? Păi o vizită la ortodont și cel mai probabil vi se va recomanda aparat dentar.

Câteva zile mai tarziu mă afișez la ortodont. Tot acolo. La pomul lăudat. Alte schimoseli … concluzia … ar trebui să-mi schimb toți dinții din gură. Că am dantura mică, mușc strâmb. Mai ales pe dreapta.  Dar ce bine că am venit la ei că au ultima tehnologie la dispozitie! Mai întâi vreo 6 luni gutiera pe care numai ei o pot face. Ultimul răcnet.  Apoi aparat dentar fix cam pentru un an apoi colaborat cu medicul stomatolog să-mi lungească dinții și să-mi refacă fațada. Dar dinții mei nu au nimic! Cum să-i lungesc? Mie îmi plac dințișorii mei! De ce să intervin asupra lor? Eu îmi vreau dinții mei! Fără șlefuit și lipit chestii pe el. Mda … cum doriți. E vorba de estetică. Dar nu vreau dinți de castor! Vreau dinți sănătoși și frumoși. Ai mei! După vreo oră în care mi-a povestit de aparate dentare și mi-a arătat ce minuni pot face ei …  întreb timid totuși cam cât ar costa? Păi eu nu știu prețurile, dar depinde de ce tip de aparat dentar doriți. Și povestit despre fiecare aparat în parte. Doctorul pare de treabă el așa, dar parcă simțeam că sunt în Las Fierbinți în episodul cu acarienii când profitau de oamenii care nu știau prea multe cu un aspirator banal. Și insist. O să primesc prețurile pe mail. Și le primesc. Dacă aveam plombe sigur îmi cădeau din gură când am văzut lista … Vreo 10000 de euro așa la prima strigare toate minunățiile alea pe ambele arcade. Și lista nu avea costuri de manoperă sau consultații.

P.S: dacă sunteți curioși unde nu vă recomand să vă duceți, dați de știre și vă zic.

P.S.S: dacă sunteți curioși unde mă duc acum, dați de știre.

To Be Continued

 

Negru

Am închis feisbucul. Nu mai pot să privesc cum oamenii caută disperați oameni. Cum întreabă de prieteni și de rude. Cum îi găsesc pe o listă sau alta. Pentru că e dureros. Pentru că toată țara a auzit de tragedie. Toată lumea a auzit.

Puteam să fiu acolo. Puteam să fiu printre ei. Auzisem în cursul zilei la radio de concert. Nu știam trupa. Mi-a atras atenția că era intrarea liberă. Cum sunt jobless, sunt în căutare de locuri de ieșit / socializat cu buget cât mai redus. Mă gândeam că îmi iau o apă și trag de ea toată seara și mă bucur de muzică mișto și oameni faini veniți să se distreze. Soarta a făcut să fiu prea epuizată peste zi și să nu mai am chef să ies. Ultima dată fusesem acum  vreo două săptămâni la un concert acolo.

Vinovații? Nu mai aduc sufletele înapoi, nu vindecă desfigurările. Nu liniștesc traumele. Mă gândesc că puteam să fiu acolo. Atunci. Sau în orice altă zi în orice alt club. Centrul vechi stă să cadă pe tine. Subsoluri îmbâcsite, scrări șubrede, tavane-n care dăm cu capul. Acum vreo trei-patru săptămâni când s-a redeschis un club într-un subsol nu am rezistat din cauza  fumului de țigară. Nu puteam să respir de fum de țigară. Acum mă gândesc dacă se întâmpla ceva? Cum ieșeam din labirintul ăla? Acum mă gândesc dacă eram acolo aseară, nu le mai răspundeam prietenilor că-s bine. Acum că mă gândesc că poate să-mi cadă o cărămidă-n cap pe stradă. E afiș pus, cu atenție cade tencuiala, dar e vina mea că mergeam pe stradă.

E vina noastră că vrem să ieșim? Să ne distrăm? Să socializăm și să ne bucurăm de lucruri frumoase? E vina noastră că mergem în subsoluri ponosite că-i berea ieftină? E vina noastră că mergem în case părăsite și mansarde dărăpănate că doar acolo ne permitem să ne adunăm? E vina noastră că suntem golanii generației noastre? Hypsterime? Cooleni? E vina noastră că vrem o planetă mai verde și o mâncare mai sănătoasă? E vina noastră să credem orbește că nu ni se poate întâmpla nimic și că cei care au localuri s-au asigurat și au respectat normele?

Nu pot să nu mă gândesc …dacă se întâmplă un cutremur? E vina noastră că nu avem spitale? Că e nevoie de personal auxiliar pentru sute de persoane? Că e cod roșu și se cară aparatură din toată țara? Dacă e vreo catrastofă naturală? Dacă se prăbușește un bloc la un cutremur? Un cartier? Un mall? Toată stima și respectul depus de personalul medical și de pompieri.

Noi ce facem? Noi unde ieșim? Mergem să verificam mai întâi ieșirile de urgență și numărul de extinctoare? Și dacă ni se pare safe rămânem? Tot noi? Oamenii mari ce fac pentru noi? Noi ne păzim pielea și ne ducem existențele căutând bucurii printre oameni. Unii din păcate au plătit cu viața. Unii din păcate o să rămână marcați fizic și psihic pe viață. Când se întâmplă tragedii parcă se mai răscolește ceva în noi. Din păcate pentru mulți o să rămână o listă. Pentru mulți o să rămână durere.

Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să mănânc într-un restaurant pe motiv că nu se respectă normele de igienă. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să ies într-un club că risc să crăp acolo că patronii nu respectă normele. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să merg pe stradă că o să-mi cadă tencuiala-n cap. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să intru într-un spital cu o zgârietură și să ies cu alte boli doar pentru că m-am așezat pe o bancă.  Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică că taximetristul mă jecmănește și să stau cu ochii pe aparat și să-i zic pas cu pas traseul ca să nu mă plimbe juma de oraș. Aș vrea o țară în care să nu înjur fiecare groapă din asfalt care mă doare la planetară. Aș vrea o țară în care să am unde să merg cu bicicleta fără să-mi fie frică că fie dau peste pietoni fie peste mașini. Aș vrea o țară în care să mă așez în parc pe iarbă fără să mă uit mai întâi după rahați de câine. Aș vrea o țară în care să nu am la orice colț o biserică ci o școală. Sau un loc de joacă. Aș vrea multe lucruri. Dar am ajuns să ne adaptăm și să ne descurcăm cu ce avem. Să găsim alternative și să facem haz de neceaz.

Pentru că oamenii fac țara. Dacă părinții nu ți-i poți schimba, țara o poți schimba. Poate sunt idealistă și visătoare. Poate vreau frumos și siguranță. Cer atât de mult? Cerem atât de mult de nu primim nimic? Primim bătaie de joc, miștouri ezoterice și religioase. Suntem blamați pentru că vrem să fim cum vrem să fim noi. Suntem generația rebelă verde-n cap care merge pe skateboard și ascultă muzică “ciudată”.

Suntem oamenii frumoși care vrem să fim. Vrem să fim fericiți și frumoși. Cerem atât de mult? Cere atât de mult în țara asta?

• condoleanțe familiior și celor care și-au pierdut pe cineva drag.

Doar câteva versuri

Se pare că mai există oameni care scriu cu sufletul. Nu aș putea să spun că sunt o împătimită a genului, dar se întâmplă uneori ca versurile să exprime mai mult decât romanele întregi în sute de pagini. Cum ar fi asta, care mi-a plăcut foarte mult:

Amintește-ți de mine precum o adiere

Sărută-mi buzele precum o petală

Atinge-mi mâinile precum un fluture

Privește-mi ochii. Privește-mi adânc în suflet.

Simte fiorul unei fantome rătăcite

Simte carne ce tremură, simte sânge ce curge

Pătrund în eter. Din aer și vânt.

Sunt. Încă sunt.

Amintește-ți de mine. Amintește-ți de noi.

Strânge-mă-n brațe. Ține-mă-n suflet. Nu-mi da drumu-n noroi.

Amintește-ți! Sărută! Atinge! Privește! Și simte! Apucă și ține. Ține strâns.

Nu-mi da drumul. Sunt încă aici. Sunt noi.

Dă-mi viața.

Găsită întâmplător, voi păstra anonimatul autorului

XX și XY

Dacă viața asta m-a învățat ceva e ca niciodată să nu spui niciodată. Că totul moare. Și dacă nu moare, avem noi grijă să ucidem. Am gura pungă. Mi-e greață.

Am o prietenă foarte bună rănită într-o aripă. Și în ficat. Și în corazon. Și oricât de coioasă aș fi, îmi dă și mie starea ei. Pentru că sunt de o empatie crasă. Mi se rupe sufletul de ea când o privesc. A crezut în acel “niciodată” și “pentru totdeauna” până și-a luat-o-n freză rău de tot. Cioran zicea că “femeile iubesc mai mult decât bărbații și suferă mai mult decât ei. Femeia trăiește voluptățile sau îndură durerile ca și cum acestea ar fi exclusiv individuale.” Ălă și-a băgat pula-n alta, o ținea și pe asta de bambilici și tot asta bocea.  Bocitul ca bocitul că face ochii frumoși, dar ce faci cu principiile de viață, cu crezurile și visele? Păi te cam caci pe ele.

Cromozomii ne dau sexul. Ce au în comun? Un X. Femeile și bărbații au lucruri în comun. Vor cam aceleași lucruri în fond. Numai că X și Y dau bătăi de cap. Ca femeie, când te bagi în patul unui bărbat, nu prea te gândești al cui a fost patul ălă. Tot ca femeie, ajungi și să te gândești la aia care acum doarme liniștită-n patul care a fost al tău. Tu ca bărbat te gândești doar că faci sex. Nu te gândești al cui a fost patul sau cine va dormi după tine acolo.

Și uite așa ajungem să solidarizăm un principiu idiot, să bălăcărim toată tagma curviștină și misogină și nu realizăm că oricând putem trece de cealaltă parte a baricadei. Pentru că după cum spuneam, niciodată să nu spui niciodată.

Și ce e mai trist e că nu știm să reacționăm la durerea celor din jur. Empatie, empatie, dar ce faci când te uiți la un om și nu știi de ce cracă să-l apuci și să-l zduncini ca să-și revină. Și până la urmă, chiar își revine? Pentru că în adâncul sufletului n-am auzit pe nimeni să fi pătruns. Pentru că suntem egoiști. Privim oamenii de lângă noi și-i vedem cum vrem noi, nu cum sunt ei.

Pentru că ceea ce ne diferențiază ne apropie. XX și XY. Pentru că știu că draga mea prietenă mă citește și o să urle la mine, dar poate-și bagă mințile-n cap . Pentru că pricep dar nu înțeleg. Pentru că știu și de fapt nu știu nimic. Pentru că e mai mult decât empatie. Pentru că e viața. Pentru că ne purtăm cicatricile.

Pentru că X poate fi cu X. Și X poate fi cu Y. În același timp sau nu. Pentru că nu știm ce vrem. Pentru că nu știm să cerem și să creem. Pentru că femeie sau bărbat, fiecare trăiește voluptățile exclusiv individual.

Dama cu camelii

De Alexandre Dumas fiul. Deci da. Numai ce am terminat de citit cartea. Deci nu. Așa ceva nu există. Dar e atât de real.

Spicuiam pe net după păreri, opinii … bla bla-uri. Dar nu am văzut ca nimeni să treacă de condiția de prosituată a personajului principal.

Este un roman fără vârstă fără epocă, făra timp. Este un roman al iubirii, al condiției umane. Pe lângă principiile de moralitate precum ale unui manual de bune maniere, povestea de dragoste se poate regăsi la fel de bine și acum o mie de ani și se poate regăsi și peste încă cinci sute. Un el și o ea. O societate care-i condamnă, care-i etichetează, care-i arată cu degetul. Dar pentru a depăși limitele unui timp, personajele sunt creionate atât de constrastant, oferindu-le condiții atât de diferite, încât ideea de bază a romanului pe care o intuiești, o știi și o trăiești cu fiecare rând nu face decât să te cuprindă atât de tare că nu-ți mai vine să lași cartea din mână, dar în același timp să dai cu ea de toți pereții.

Un roman care arată dura și crunta realitate că uneori dragostea nu e suficientă. Că există multe ale lucruri mai mari sau mai mici care pot distruge un univers. Și parcă nu era suficientă moartea visului lor, autorul interconectează foarte profund detaliile prin care moartea dragostei duce implicit și la moartea unuia dintre personaje. În cazul de față al celui mai puțin cast, al celui care nu s-a aliniat moralității societății.

M-a deprimat. Nasol …

De ce iubim?

Cateodata mi se face dor sa-mi sarute ochii, sa-mi simta lacrimile care se rostogolesc pe obrajii rosii. Buzele tremura usor de nervi.  Ce inseamna sa iubesti? Sa iubesti cand totul este bine si frumos? Sa iubesti atunci cand urasti. Atunci iti dai seama de puterea sentimentelor. Te lasi purtat de emotii, de euforii, de extaz.  Iubesti cand te enerveaza la maxim, cand iti vine sa-l pui la pamant si sa te contopesti. Sa  devii una.  Iubim cand simtim departarea, distanta, raceala. Iubim amintirile, trecutul, dorintele, aluziile. Ne dorim sa iubim si sa fim iubiti. In cele mai ascunse ganduri ale noaste gemem dupa atingeri, sarutari, stangeri de mana si plimbari prin ploaie.  Dar daca ceea ce ne dorim nu se intampla?

Amorteala 3

Inchid ochii. Strang pumnii pana imi simt unghiile puternic infipte  in palma. Nu ma doare. Respir sacadat si repede, parca nu am aer. Parca ma sufoc. Inima imi pulseaza puternic, as vrea sa o opresc  dar nu am cum. As vrea sa ma misc dar nu pot. Cearceafurile ma invelesc. Le simt usoare si grele. Simt bratele din jurul meu. Ma strang tot mai tare. O lacrima se scurge pe obrazul cald. O simt rece. O simt cum  fuge spre cearceaf. Parca vrea si ea sa simta.  

Respir sacadat.

Amorteala 2

A cui e patul si cine ma tine in brate?

O mana imi cuprinde sanul. Tin ochii strans inchisi. Simt. Stiu cine. Ii cunosc respiratia. E El. E langa mine. Imi managaie parul. Ii simt atingerea precum o pana. Imi saruta lacrima. Si buzele. Si ochii. Ma molesesc. Nu am nevoie de cuvinte. Doar de simturi. Traiesc prin simturi. Ma dezmortesc. Aud cum imi bate imina, cum pulseaza tamplele, cum imi tremura buzele. Uit. Valuri de caldura imi cuprind trupul. Cearceafurile tresar. Nu stiu al cui e patul. Dar sunt cu EL. Si-l simt.

Cu mine.

Amorteala

Vine noaptea. Mi-e frica. Mi – e frica de intuneric, de propriele-mi ganduri, de cearceafurile botite care parca ma inghit. Ma cufund.  Ma ia cu ameteala. Se invarte camera cu mine, simt ca nu mai pot sa respir si brusc ma loveste o durere in piept. Ma doare sufletul. De mine, de cei din jur. Ma urmaresc gandurile, imi inteapa neuronii, ii trezesc  sa simta si ei durerea. Cearcefurile ma infasoara si ma desfasoara parca plutesc deasupra lor. Deodata, imi picura ochii. Lacrimile se preling pe cearceafurile botite. Imi iese durerea afara. Rabufnesc. Si plang. Suspin si oftez. De ce plang? De ce ma plang? De viata / neviata, de trecut de prezent sau de viitor? Cred ca de prezent. Ce fac eu acum, aici? Unde sunt? Ma ghemuiesc.

 A cui e patul si cine ma tine in brate?