Posted tagged ‘barbat’

Fuck off

4 March 2016

Acum îmi vine sa scriu. Dar mai bine tac. Cum sună asta ….

Azi îmi vine să las fricile. Să iau o mască, să o pun pe după tastatură și să cuceresc lumea. Dar nu am nevoie de mască. Că frică nu mi-e de mine. Ci de cei din jur. De cei din jur care ne-au învățat ce e frica. Nu-i nimic. Ne ridicăm. Scuturăm praful. Mergem împleticit mai departe până ne punem iar pe picioare. Sunt un pinguin furios de după tastatură. Dar sunt eu. Nu e o mască. Voi ăștia cu măști, mergeți în pula mea mai departe pe drumul vostru bătătorit. O să mă feresc de voi. O să mă mai loviți. Dar nu o să vă mai salvez. Am încercat de prea multe ori să salvez lumea.

Câți dintre oligofrenii fără coaie care se ascund ar putea să iasă la interval și să recunoască cine sunt cu adevărat?

Mă uit la mine. Mă uit în jur. Să-mi bag pula …

Următorul vă rog!

14 October 2015

În viață cunoaștem tot felul de oameni. Cu care interacționam mai mult sau mai puțin. Înteresant e că de cele mai multe ori ne trezim povestind despre cei care ne-au influențat în extreme. Adică muiștii și oamenii de suflet. Vrem oare să-i categorisim? La ce bun până la urmă?

De-a lungul vieții corporatiste am cunoscut niște exemplare remarcabile. Atât de remarcabile că îmi venea să-i pun pe masa de disecție să înțeleg cum dracu pot să funcționeze, cum poate prostia să fie atât de agresivă că ajungeau să calce în picioare și să mănânce suflete doar ca să rămână ei intacți. Mă întrebam adesea cum dorm oamenii ăia noaptea, dacă au remușcări sau dacă pentru ei e atât de natural acest instinct de supraviețuire că sunt complet liniștiți cu felul lor de a fi.

Am cunoscut schizofrenici cu care îmi era greu să port o discuție dar care mă fascinau că îmi puneau mintea să gândească, să urmăresc firele lor epice și cum săreau de la o imagine la alta.

Am cunoscut oameni simpli cu suflet mare. Oameni care îi pun pe alții pe primul loc lăsându-se pe ei pe cel mai ultim plan. Oameni frumoși în fața cărora mă întrebam de unde nevoia asta de a face bine pentru altii și de a se neglija complet de propriile nevoi.

Am cunoscut oameni cărora nu le-am cuprins tainele. Oameni mistico-angregați într-o lume în care vroiam să mă cuibăresc, să gust boem din misterele lumii și să o ard în fum de iarbă.

Am cunoscut oameni minuați, prieteni la bine și la greu.

Am cunscut dragostea aia fără cuvinte, din priviri. Și am cunoscut și sexul ăla demențial de înălțător  din cauza căruia ajungi la spital. Am cunoscut și durerea și despărțirea. Am cunoscut dorul. Am cunoscut depresia. Am cunoscut fericirea. Am cunoscut teama. Am cunoscut indiferența când nu-mi păsa de oameni. Am cunoscut labagii, drogați, alcoolici, timizi, prefăcuți, mascați, deschiși, zâmbitori, minunați. Am cunoscut oameni și de fiecare dată mă minunam … de fiecare dată când ziceam că le-am văzut pe toate mai apărea un specimen care-mi bulversa mintea. Cum se poate să exiști așa? La fel cum ei probabil se întreabă cum exist eu așa.

Am învățat oare ceva? Am învățat că oamenii ăștia apar cu un scop în viața ta. Cred eu în mintea mea de pinguin că oamenii ăștia te ajută să te dezvolți. Ar fi prea simplu să zic că unii mi-au făcut rău și alții mi-au făcut bine. Pe unii îi iubesc și acum, de alții puțin îmi pasă. De unii mi-e milă. De unii mi-e scârbă. Pe mulți poate i-am uitat. Cu toții s-au construit într-un buchet frumos de flori. Mai cu mărăcini, mai cu țepi, mai orbitori, mai colorați. Acum, când mă uit în urmă, pot să zic că fiecare experiență mi-a făcut bine. Am suferit pierderea iluziilor, mi-am plâns furioasă incapacitatea de a citi oameni și de a mă lăsa manipulată. Dar când ștergi lacrimile, vezi dincolo de uscăciuni frumusețea. Te vezi pe tine. Te vezi pregătit să întâlnești oameni care să te marcheze și care să te fascineze. Te vezi pe tine mai puternic și mai frumos.

Ce bine că suntem atât de diferiți! Următorul vă rog!

 

Balerini caut balerini

10 June 2015

M-a plouat ca naiba. Am tremurat ca dracu în stație. Deja simt mormolocii între degetele de la picioare. Autobuz. Mă urc frumos, mă așez cuminte mai în spate pe culoar. Degetele îmi alunecă în balerini și tremur din toate încheieturile.  Acum 10 minute erau 80 de grade și lumină. Acum par că sunt -8578 de grade și deja e beznă. Se eliberează un scaun. No, hop hai să mă așez că poate așa nu o sa simt când o să-mi cadă degetele. Lângă mine stă o femeie care e precum Jenifer Love Hewitt în filmul ăla cu fontome în care e mereu impecabilă chiar dacă a fugărit iadul sau abia se trezește din somn. Citește cuminte o carte pe care o ține pe genunchi cu mâinile întinse frumos ca la controlul la unghiute din școala primară. Are unghiile impecabile, lungi, ovale, fuchsia. Mă uit la unghiile mele. Mi le ascund în podul palmei. Închide cartea. Mănâncă, roagă-te, iubeste! Pe scaunele din spatele meu un cuplu. El stă pe telefon. Îi arată cu interes ei ce găsește pe net. Replicile ei sunt: OMG, lol, yap, great. Am senzatia că e un emoticon vorbitor. Aproape că mă doare zgârcenia ei de limbă românească și mă zgârâie pe ureche emoticoanele care au prins voce. baleriniLa Orizont se urcă un tip. Cocalarul spălat lucrat la sală.  Are în mână un telefon pe care multi dintre noi l-am caracteriza vintage, chiar de colectie. Vorbește la telefon. Vrea ciorbiță. E duios și total antagonic cu înfățișarea. Cu oricine s-ar vedera, îl / o roagă să-i aducă o ciorbiță la borcan că-i e poftă. Niște copii se joacă cu un căruț de marfă în spatele pieței. E plin de băltoace. Oare mai am talpă la balerini? Să-i arunc sau nu? De unde i-am luat oare pe ăștia?

Piața e goală. De fapt e plină de necunvântătoare.manechine 1 Cel puțin nu pe limba noastră. OMG? Contează ce limbaj folosesc atâta timp cât se înțeleg? Un borcan cu ciorbiță face minuni la biceps. Suntem manechine, care atunci când nu mai suntem privite și nu ne mai interesează să pozăm cu țoale pe noi că vindem haina, sutem la fel. Suntem din acelasi aliaj aranjat diferit și aranjați în locurile noastre.

Deci de unde mai găsesc balerini ca ăștia?

 

 

 

Pantofii

28 November 2012

Plouă. Plouă șiroaie. Se spală cerul. Râuri de ape curg pe străzi. Oamenii stau pitiți. Nici nu mai ies din case. Nu mai au curaj să-și poarte trupurile prin jegul cerului. Cei curajoși adoră fiecare picătură de apă, fiecare stop de ploaie pe trup ca o atingere divină. Într-o stație de autobuz, sub un adăpost mai mult de formă oamenii stau ciorchine îmbrățișați-n gânduri așteptând mijlocul de transport. Toți au fie pelerine, fie umbrele, fie cizme. Printre șiroaiele de la marginea străzii ies în evidență doi oameni. Ei nu ai nici pelerine, nici umbrele, nici cizme. Ei poartă pantofi. Eleganți, office, maro. Doi oameni care până acum câteva clipe poate nici nu se știau. Vine autobuzul. El spre îndreaptă spre mașină.

–          Stai!

Se auzi puternic în spatele lui. Bărbatul în pantofi maro se opri cu fața încă îndreptată spre mașină. Femeia încercă să facă doi pași spre el, dar se opri în mulțimea făcută ciorchine.

–          Scuze că te-am oprit. Acum ai pierdut și autobuzul. Îmi cer scuze.

Se auzi din nou vocea femeii calmă și caldă.

Lui nu-i venea să creadă urechilor. Era acea voce care-ți alintă sufletul, acea voce în care te pierzi. Rămăsese împietrit. Era vocea ei? Nu putea să se întoarcă. Era prins de ciorchinele de oameni dintre ei.

–          Nu-i nimic. O să mai vină altul.

Se gândea ce să zică. Nu știa ce. Îi era să nu pară prost dacă nu era ea, îi era teamă să nu pară penibil dacă era ea și el ezita în a o recunoaște.

–          Nici nu mă așteptam să te văd aici! Adăugă ea.

–          Scuze, am rămas blocat aici. Nici nu pot să mă întorc. Sunt un mare țăran, dar chiar nu pot să mă mișc.

–          Stai relaxat. Acum îmi dau seama că te-ai mai tuns! Și cât de dor mi-a fost de alunuița aia mică de pe ceafa ta!

Era clar. Era mut de uimire. Și dacă ar fi fost  singur și s-ar fi putut întoarce nu ar fi făcut-o. Cum să dea ochii cu ea? Cum?

–          Ha Ha! Râse el. Tu ce mai faci?

–          Așteptam autobuzul. Tu n-ai mai dat niciun semn de viață. Ai fugit mâncând pământul.

–          Ahhh, nu! Chiar mă grăbeam. Știi doar că eram atât de răvășit că nu aveam stare. Trebuia să fac ceva!

–          Și? Ai făcut ceva în privința asta? Ai fost la doctor?

–          Da. Da. Spuse el grăbit. Tu ce mai faci? Dornic să schimbe subiectul.

–          Sunt bine. Dar lasă asta. Zi ce ți-a zis doctorul. Ai ceva sau a fost un accident de nu ți s-a mai sculat?

Atunci i-a părut bine că nu o privea-n ochi. Că toți oamenii ciorchine erau între ei și că nu-i vedeau fața. Simți o ușoară bătaie de compasiune pe umăr. Compasiunea unui ciorchine.

–          Sunt bine. Normal că-s bine. Dar cum dracu să mi se mai scoale când te-am văzut goală cu trei țâțe și pulă?

Decor – Schiță

18 November 2012

Cu ochii mijiți de somn alunecă prin casă. E ziua în care are ședința cea mare la birou. Probabil va fi anunțat noul director. Puțin îi păsa, dar știe că trebuie să se îmbrace frumos. Iese din baie proaspătă. Cu un prosop în jurul ei își alege hainele din dulap. Stropi de apă se preling din părul ud pe spate. Le simte reci până se contopesc în căldura prosopului. Caută și nu știe ce anume. Știe că arată bine, nu vrea să o arate și prin hainele de pe ea. Orice și-ar pune pe ea e sexi. Emană un parfum plăcut. Prosopul îi alunecă. Se desprinde sub vâlvătaia plămânilor care împing pieptul plin în lumina mirositoare de soc a dimineții. Nu are nicio tresărire. Cu vârful piciorului îl împinge spre margine patului ca să nu calce pe el. Scoate desuurile. Alege lenjeria și-și trage pe ea chiloțeii roșii. Se plimbă prin casă. Scoate fheonul din dulap și-și usucă părul. Stropii de apă dispar trozniți de bomba de căldură și se evaporă-n infinite particule de raze. Se contopesc cu razele soarelui. Se indreaptă spre cealaltă încăpere a casei.

Pe jos în drum îi reapar în minte vestigiile nopții trecute. Până și ursulețul primit în dar de la un fost amant – mai copilăros de fel – e undeva într-o baltă de vin. Se apleacă. Sânii îi urmăresc unduirea corpului. Ia ursulețul de jos și intră în încăpere. O grimasă îi apare pe față dar trece repede sub zâmbetul larg. Stă în tocul ușii, goală, în chiloțeii ei roșii cu ursulețul ținut de o ureche într-o mână și zâmbește. Mda, a plecat. Ce bine! Nu ar fi avut chef să-i vadă fața. Preferă diminețile cu ea înșiși, nu cu fața grăbită și asiduă care vrea s-o fută-n orice clipă.

Aruncă ursulețul pe masă. Rămășița de la un fost amant. Oare de ce l-a păstrat, nici ea nu știe. Sticla aproape goală cu paharele-n fața ei. Hmmm, mustăcește. Covrigeii ăia stăteau acolo de vreo săptămână. Nici nu-i văzuse până acum. La naiba. Pastilele de ecstazy stăteau aruncate. Ciudat că nu-și aducea aminte câte o fi luat. Pleacă privirea iar asupra sticlei și a paharelor. Le-a fost sete, nu glumă. Sete de extaz, de futai, de beția extazului, de sex nebun, de droguri, de iubire animalică. Iar mustăcește. I-a fugit gândul la pula lui. Se uită la decor, strânge din dinți și începe să râdă. Râde sarcastic, râde din ce în ce mai tare. Râde-n hohote. Sughiță și începe să urle. Urlă. Plânge și râde. Se uită la sticlă. La ursulețul de pe masă din care se scurg urme de vine, se uită la drogurile răsfirate precum perlele unui șirag deșirat, se uită la covrigeii probabil mucegăiți, se uită la plicul închis, sprijinit de sticlă. Oare câți bani i-a lăsat?

Soț și soție

15 April 2012

“[…] Mă duc direct sub duș, ca și când m-aș fi întors dintr-o călătorie lungă și obositoare, murdară din cap până-n picioare, umplu cada cu apă și mă cufund în ea [….] Eu îmi aplec capul și îl cufund în adâncurile căzii, o bogăție fără margini, aș putea să nu-mi mai ridic capul, să îmi boicotez plămânii, să îmi ignor dorința trupului de a simți următoarea gură de aer, aceasta este prima dorință, mai puternică decât dorința pentru orice bărbat, dorința de a respira, fără a te aștepta la nimic în schimb, să trăiești pentru a respira, nu pentru a iubi, nu pentru a crește copii, nu pentru a reuși, nu pentru a atinge țeluri deosebite. Îmi ridic capul deasupra apei și inspir lung, cuprinsă deodată de fericire, sorbind aerul umed. Îmbătată îmi ridic unul dintre picioare și îl privesc iertător, cinci degete scurte și împrăștiate neglijent se bucură să-mi întâlnească fața, este fericirea unirii dintre începutul și sfârșitul trupului meu, asta este tot ce mi-a rămas, doar un trup căruia îi place să respire, dar tot restul îmi este permis, iar asta nu se va schimba în niciun fel dacă un bărbat sau altul m-a iubit, m-a părăsit, fiindcă pământul abia simte pașii care îl calcă, fiind aplecat doar asupra celor care se nasc înăuntrul său […. ] ale uscăturilor dornice să se unească din nou.”

“[….] Un val de milă mă inundă, când zăcuse aici bolnav și chinuit, nu reușise să-mi stârnească mila, iar acum, când este sănătos, îndepărtând-se  de mine pe picioarele lui puternice, cu o altă femeie lângă el, mă inundă mila, îi văd inima încercând să se detensioneze, un pod prea îngust între două râuri din ce în ce mai depărtate, până ce rămășițele sale vor fi înghițite de vârtejul zgomotos, iar vina se va arunca asupra lui asemenea unui leu înfometat, mușcând cu toată gura din festinul acesta regal care i se pregătea, lăsând în urmă doar rămășițe dezamăgite, o amintire supărătoare a ceea ce a fost și nu va mai fi niciodată. Ai vrut să trăiești pentru a fi iubit, ai vrut să trăiești în pace, dar cu cât continui să fugi mai departe, cu atât vei fi mai neliniștit, nu vei fi decât un prizoner fugar, numai dacă îți vei înfrunta gardianul vei putea fi fericit sau nefericit, dar nefericirea sau fericirea îți vor aparține ție, nu-i vor aparține lui Noga, nici mie, eu am ieșit deja din peisaj, nici măcar vârful piciorului meu nu îl mai atinge. Deodată începe să-mi fie milă și de Zahara, ține în mâinile ei rămășițele lui regat distrus, dar deocamdată nu știe, cine sunt eu să o acuz [….]”

Fragmentele de mai sus sunt razele de soare care lumineză cerul întunecat al vieții de cuplu, mariajul, femeia și bărbatul, prezentate prin ochii femeii care se trezește în disperarea eșecului mariajului, al iubirii, al vieții sigure și ordonate. Refuzul acceptării, furia, ura, învinovățirea, speranțe deșarte, agățarea cu disperare de o iluzie, cruzimea realității, durerea, frica de necunoscut și de singurătate, depresia, luciditatea împăcării cu noi înșine, recunoașterea greșelilor și a adevărului vieții pe care-l ascundem noi înșine pentru a ne simți cât mai bine și găsirea puterii de a merge mai departe. O carte care îi poate speria pe cei care cred <că lor nu li spoate întîmpla nimic>, sau poate cauza accese de râs celor care nu au trăit o relație de cuplu, o carte care îi poate alina pe cei care au trecut printr-o astfel de experiență. O carte care te face să simți trăirile personajelor, care te face sa te opreși ca sa tragi o gură de aer din viață înainte de a purcede iar alaturi de personaje la lupta din viață. O carte dincolo de Soț și Soție. De Zeruya Shalev.

P.S: Mulțumesc L pentru carte.

De ce avem nevoie de ziua femeii?

11 March 2012

Nu sunt antisărbători. Sau anti chestii din astea de sărbatorit. Gen. Sunt anti fățărnicie. Anti “trebuie” . Bărbații trebuie să dea mărțișoare femeilor. Trebuie să dea flori. Aș putea să-mi deschid o florărie destul de fancy cu toate buchetele și coșurile cu aranjamente florare primite zilele astea.  Atâta lume mă apreciaza o data pe an? Vorba unei prietene, de 8 martie și la înmormântare. Un coș dichisit cu flori ar trebui să mă facă să mă simt mai femeie? Ete pula. Pula da, între noi fie vorba.

Da, imi plac florile. Le ador. Dar iubesc și un smoc de iarbă de pe marginea drumului dacă-i dăruit cu dragă inima. Aș fi ipocrita să nu recunosc că-mi place să primesc flori, dar urăsc că am fost doar un alt nume pe lista bugetului de 8  martie. Primim flori doar de sărbători. Poate de aia s-au inventat. Ca o dată la ceva timp să mai primi flori. Că cică dacă primim flori fără motiv nu știm să apreciem. Câcat. Că de-aia o fi lumea plină de oameni singuri și triști că femeile nu apreciază. Sau era din cauză că bărbații gândesc cu pula? Complicat de simplu.