Posted tagged ‘civilizatie’

Fuck off

4 March 2016

Acum îmi vine sa scriu. Dar mai bine tac. Cum sună asta ….

Azi îmi vine să las fricile. Să iau o mască, să o pun pe după tastatură și să cuceresc lumea. Dar nu am nevoie de mască. Că frică nu mi-e de mine. Ci de cei din jur. De cei din jur care ne-au învățat ce e frica. Nu-i nimic. Ne ridicăm. Scuturăm praful. Mergem împleticit mai departe până ne punem iar pe picioare. Sunt un pinguin furios de după tastatură. Dar sunt eu. Nu e o mască. Voi ăștia cu măști, mergeți în pula mea mai departe pe drumul vostru bătătorit. O să mă feresc de voi. O să mă mai loviți. Dar nu o să vă mai salvez. Am încercat de prea multe ori să salvez lumea.

Câți dintre oligofrenii fără coaie care se ascund ar putea să iasă la interval și să recunoască cine sunt cu adevărat?

Mă uit la mine. Mă uit în jur. Să-mi bag pula …

Advertisements

Bă, cum e viața asta….

10 November 2015

Ai job. Ai creieri futuți de șefi și colegi incompetenți. Ai nervi și stres și ură și prea puțin timp pentru tine și pentru cei din jur. Ai bani. Puțini sau mulți. Dacă-s puțini ești frustrat că tragi ca boul și nu rămâi cu mai nimic după ce tragi linie. Ai mulți bani dar nu ai când să-i cheltuiești pentru că lucrezi 15 ore pe zi și în weekend fie ești lesinat de oboseală și trândăvești în casă, fie ești mort de beat ca să-ți îneci amarul, fie mai muncești de acasă.

N-ai job. Ai creieri futuți de facturi / rate / chirii pe care nu poți să ți le plătești. Ai stres și ură că nu-ți permiți să ieși la o bere cu prietenii. Poate uneori nu ai ce să mănânci. Ai timp pentru tine și nu știi ce să faci mai întâi și în ce direcție să o iei ca să iei o gură de aer. De fapt nu ai timp, pentru că îl pierzi împărțindu-te în milioane de părți că să rupi de-o gură de pâine. Te zbați în birocrație ca să faci și tu o amărâtă de firmă. Și te chinui să o pui pe picioare, dar surpriză ai nevoie de bani ca să investești și să dezvolți un business.

Da, dacă ar fi ușor toată lumea ar fi antreprenor și ar găsi echilibrul între a avea timpul tău și a-ți permite să te răsfeți. Ne căutăm echilibrul între extreme. Norocoși cei împliniți cu viața lor. Suntem sclavii propriei noastre materialități.

Iubește. Dragostea nu costă. Afecțiunea nu doare. Tandrețea nu rănește. Și sunt gratis.

Negru

31 October 2015

Am închis feisbucul. Nu mai pot să privesc cum oamenii caută disperați oameni. Cum întreabă de prieteni și de rude. Cum îi găsesc pe o listă sau alta. Pentru că e dureros. Pentru că toată țara a auzit de tragedie. Toată lumea a auzit.

Puteam să fiu acolo. Puteam să fiu printre ei. Auzisem în cursul zilei la radio de concert. Nu știam trupa. Mi-a atras atenția că era intrarea liberă. Cum sunt jobless, sunt în căutare de locuri de ieșit / socializat cu buget cât mai redus. Mă gândeam că îmi iau o apă și trag de ea toată seara și mă bucur de muzică mișto și oameni faini veniți să se distreze. Soarta a făcut să fiu prea epuizată peste zi și să nu mai am chef să ies. Ultima dată fusesem acum  vreo două săptămâni la un concert acolo.

Vinovații? Nu mai aduc sufletele înapoi, nu vindecă desfigurările. Nu liniștesc traumele. Mă gândesc că puteam să fiu acolo. Atunci. Sau în orice altă zi în orice alt club. Centrul vechi stă să cadă pe tine. Subsoluri îmbâcsite, scrări șubrede, tavane-n care dăm cu capul. Acum vreo trei-patru săptămâni când s-a redeschis un club într-un subsol nu am rezistat din cauza  fumului de țigară. Nu puteam să respir de fum de țigară. Acum mă gândesc dacă se întâmpla ceva? Cum ieșeam din labirintul ăla? Acum mă gândesc dacă eram acolo aseară, nu le mai răspundeam prietenilor că-s bine. Acum că mă gândesc că poate să-mi cadă o cărămidă-n cap pe stradă. E afiș pus, cu atenție cade tencuiala, dar e vina mea că mergeam pe stradă.

E vina noastră că vrem să ieșim? Să ne distrăm? Să socializăm și să ne bucurăm de lucruri frumoase? E vina noastră că mergem în subsoluri ponosite că-i berea ieftină? E vina noastră că mergem în case părăsite și mansarde dărăpănate că doar acolo ne permitem să ne adunăm? E vina noastră că suntem golanii generației noastre? Hypsterime? Cooleni? E vina noastră că vrem o planetă mai verde și o mâncare mai sănătoasă? E vina noastră să credem orbește că nu ni se poate întâmpla nimic și că cei care au localuri s-au asigurat și au respectat normele?

Nu pot să nu mă gândesc …dacă se întâmplă un cutremur? E vina noastră că nu avem spitale? Că e nevoie de personal auxiliar pentru sute de persoane? Că e cod roșu și se cară aparatură din toată țara? Dacă e vreo catrastofă naturală? Dacă se prăbușește un bloc la un cutremur? Un cartier? Un mall? Toată stima și respectul depus de personalul medical și de pompieri.

Noi ce facem? Noi unde ieșim? Mergem să verificam mai întâi ieșirile de urgență și numărul de extinctoare? Și dacă ni se pare safe rămânem? Tot noi? Oamenii mari ce fac pentru noi? Noi ne păzim pielea și ne ducem existențele căutând bucurii printre oameni. Unii din păcate au plătit cu viața. Unii din păcate o să rămână marcați fizic și psihic pe viață. Când se întâmplă tragedii parcă se mai răscolește ceva în noi. Din păcate pentru mulți o să rămână o listă. Pentru mulți o să rămână durere.

Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să mănânc într-un restaurant pe motiv că nu se respectă normele de igienă. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să ies într-un club că risc să crăp acolo că patronii nu respectă normele. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să merg pe stradă că o să-mi cadă tencuiala-n cap. Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică să intru într-un spital cu o zgârietură și să ies cu alte boli doar pentru că m-am așezat pe o bancă.  Aș vrea o țară în care să nu-mi fie frică că taximetristul mă jecmănește și să stau cu ochii pe aparat și să-i zic pas cu pas traseul ca să nu mă plimbe juma de oraș. Aș vrea o țară în care să nu înjur fiecare groapă din asfalt care mă doare la planetară. Aș vrea o țară în care să am unde să merg cu bicicleta fără să-mi fie frică că fie dau peste pietoni fie peste mașini. Aș vrea o țară în care să mă așez în parc pe iarbă fără să mă uit mai întâi după rahați de câine. Aș vrea o țară în care să nu am la orice colț o biserică ci o școală. Sau un loc de joacă. Aș vrea multe lucruri. Dar am ajuns să ne adaptăm și să ne descurcăm cu ce avem. Să găsim alternative și să facem haz de neceaz.

Pentru că oamenii fac țara. Dacă părinții nu ți-i poți schimba, țara o poți schimba. Poate sunt idealistă și visătoare. Poate vreau frumos și siguranță. Cer atât de mult? Cerem atât de mult de nu primim nimic? Primim bătaie de joc, miștouri ezoterice și religioase. Suntem blamați pentru că vrem să fim cum vrem să fim noi. Suntem generația rebelă verde-n cap care merge pe skateboard și ascultă muzică “ciudată”.

Suntem oamenii frumoși care vrem să fim. Vrem să fim fericiți și frumoși. Cerem atât de mult? Cere atât de mult în țara asta?

  • condoleanțe familiior și celor care și-au pierdut pe cineva drag.

Următorul vă rog!

14 October 2015

În viață cunoaștem tot felul de oameni. Cu care interacționam mai mult sau mai puțin. Înteresant e că de cele mai multe ori ne trezim povestind despre cei care ne-au influențat în extreme. Adică muiștii și oamenii de suflet. Vrem oare să-i categorisim? La ce bun până la urmă?

De-a lungul vieții corporatiste am cunoscut niște exemplare remarcabile. Atât de remarcabile că îmi venea să-i pun pe masa de disecție să înțeleg cum dracu pot să funcționeze, cum poate prostia să fie atât de agresivă că ajungeau să calce în picioare și să mănânce suflete doar ca să rămână ei intacți. Mă întrebam adesea cum dorm oamenii ăia noaptea, dacă au remușcări sau dacă pentru ei e atât de natural acest instinct de supraviețuire că sunt complet liniștiți cu felul lor de a fi.

Am cunoscut schizofrenici cu care îmi era greu să port o discuție dar care mă fascinau că îmi puneau mintea să gândească, să urmăresc firele lor epice și cum săreau de la o imagine la alta.

Am cunoscut oameni simpli cu suflet mare. Oameni care îi pun pe alții pe primul loc lăsându-se pe ei pe cel mai ultim plan. Oameni frumoși în fața cărora mă întrebam de unde nevoia asta de a face bine pentru altii și de a se neglija complet de propriile nevoi.

Am cunoscut oameni cărora nu le-am cuprins tainele. Oameni mistico-angregați într-o lume în care vroiam să mă cuibăresc, să gust boem din misterele lumii și să o ard în fum de iarbă.

Am cunoscut oameni minuați, prieteni la bine și la greu.

Am cunscut dragostea aia fără cuvinte, din priviri. Și am cunoscut și sexul ăla demențial de înălțător  din cauza căruia ajungi la spital. Am cunoscut și durerea și despărțirea. Am cunoscut dorul. Am cunoscut depresia. Am cunoscut fericirea. Am cunoscut teama. Am cunoscut indiferența când nu-mi păsa de oameni. Am cunoscut labagii, drogați, alcoolici, timizi, prefăcuți, mascați, deschiși, zâmbitori, minunați. Am cunoscut oameni și de fiecare dată mă minunam … de fiecare dată când ziceam că le-am văzut pe toate mai apărea un specimen care-mi bulversa mintea. Cum se poate să exiști așa? La fel cum ei probabil se întreabă cum exist eu așa.

Am învățat oare ceva? Am învățat că oamenii ăștia apar cu un scop în viața ta. Cred eu în mintea mea de pinguin că oamenii ăștia te ajută să te dezvolți. Ar fi prea simplu să zic că unii mi-au făcut rău și alții mi-au făcut bine. Pe unii îi iubesc și acum, de alții puțin îmi pasă. De unii mi-e milă. De unii mi-e scârbă. Pe mulți poate i-am uitat. Cu toții s-au construit într-un buchet frumos de flori. Mai cu mărăcini, mai cu țepi, mai orbitori, mai colorați. Acum, când mă uit în urmă, pot să zic că fiecare experiență mi-a făcut bine. Am suferit pierderea iluziilor, mi-am plâns furioasă incapacitatea de a citi oameni și de a mă lăsa manipulată. Dar când ștergi lacrimile, vezi dincolo de uscăciuni frumusețea. Te vezi pe tine. Te vezi pregătit să întâlnești oameni care să te marcheze și care să te fascineze. Te vezi pe tine mai puternic și mai frumos.

Ce bine că suntem atât de diferiți! Următorul vă rog!

 

Un milion cinci sute optzeci și trei de reguli

27 August 2015

Oriunde aș arunca un ochi pe infinitul internetului, mi-e aproape imposibil să nu văd articole cu reguli: 15 reguli să ai o viață fericită, 101 reguli pentru o viață sexuală mai ceva ca-n filmele porno, 299 de reguli ca să slăbești, 569 de reguli cu ce să mănânci, alte 1586 de reguli cu ce să nu mănânci din care 456 erau încadrate la bine să mănânci, 86 de reguli cum să plimbi cățelul, 256 de reguli cum să te caci elegant, 569759 de reguli cum să ai o viață mai bună, 731 de reguli cum să te prinzi că ești în depresie, 256 de semne că ești îndrăgostit, 369854 de reguli cum să crești copii, 15978 de semne că te înșeală, 36578 de reguli cum să devii bogat, eventual pest noapte …. și cred că aș putea scrie până mi-ar cădea toate unghiile.

Și dacă ai sta să le pui cap la cap pe toate … toate se includ și toate se exclud. Mănâncă banane că au potasiu. Nu mânca banane că îngrașă. Mânâncă carne că suntem omnivori. Cum să mănânci care?!!  Sari pe el când vine acasă! Cum să sari? Trebuie să fii inabordabilă și lasă-l să sară el pe tine că altfel pari că ești disperată! Mă amuză teribil oamenii care scriu astfel de articole …încerc să mi-i imaginez cum merg ei așa și le mai vine câte o regulă, o notează în carnețel, se trezesc din somn că au mai visat o regulă și apoi le pun cap ca la cap și zâmbesc cu colțul gurii când dau upload la articol.

Eu nu am suportat regulile niciodată. Am fost forțată de împrejurări și mic copil și adult să mă supun și să le respect. Dar am o vârtsă la care am înțeles că unii oameni de asta au nevoie, de reguli. Să le spună alții ce și cum, de parcă părerea lor, experiența lor de viață și educațională le conferă o anumită autoritate. O pulă. Trăim într-o lume guvernată de reguli, frici și panici. Exploatate la miximum de cei care au prins slăbiciunile: ești furioasă? Îți dăm noi un set de reguli cum să nu mai fii furioasă. Ești timid? Îți spunem noi un set de reguli cu ce să faci să nu mai fii timid.

Pentru că e ușor să faci reguli. E greu spre imposbil să le spui oamenilor ce să simtă și cum să simtă. Sau cum să facă să simtă. Pentră că fiecare dintre noi, are propriile trăiri, frici, sentimente, principii, reguli. Suntem 7,3 biliarde de oameni pe pământ. Dacă toți ne-am spune propriile reguli filtrate prin propriile vieți… Avem nevoie de reguli ca să ne protejăm pe noi și pe cei din jur. Avem nevoie de sentimente și rațiune ca să ne iubim pe noi și pe cei din jur.

Azi am mai dat de un astfel de articol … 15 Things to stop doing to yourself …. și mi-a plăcut ultimul…. Stop Just Reading & Start Doing – As amazing as books, quotes and even articles such as this one can be to help remind us of what we already know it’s time that we all regularly put these things into action. Allow these resources to become a starting point rather than a regularly needed reminder.

Suntem unici. Suntem la fel, dar atât de diferiți! Și putem să ne filtrăm informațiile. Și putem să facem și ce simțim. Nu doar ce am fost învățați că e trebuie făcut sau că e bine sau e rău. Sau putem să citim în continuare reguli făcute pentru a exploata slăbiciunile. Care sunt slăbiciuni atâta timp cât noi le permitem.

 

Pentru că pot.

16 June 2015

E seară. Răcoare de după ploaie. Autobuzul e aproape gol. Casc ochii rumegând gânduri pe geamul de la autobuz. O frână bruscă mă trezește din meditație. Noroc că stăteam jos, mă prind într-un iureș de bară mai mai să devin aproape una cu geamul. Văd în fața autobuzului o mașină suv neagră oprită și aproape instant șoferul vine la geamul șoferului de autobuz. Nu aud ce zic că am căștile-n urechi și sincer nici nu-mi pasă. O tanti scoate capul pe geam și urlă (de aud prin căști) la șoferul suv. După ceea ce pare a fi un schimb de urlete, șoferul pleacă înjurând, autobuzul oprește în stație, discuțiile în schimb sunt aprinse la adresa soferului suv. Nu știu ce s-a întâmplat. Cine, ce, cum, care ….chiar nu contează. Concluzia tututor era că șoferul a fost un măgar pentru că are mașină bengoasă și doar pentru că poate.

Ajung acasă. Aud la știri ceva cum că parlametarii și-au mărit pensile. Cred că aș fi vrut să aud comenturile celor din autobuz pe tema asta. De ce și-au mărit pensiile? Pentru că pot!

S-a redus TVA-ul. Uite TVA-ul, nu-i TVA-ul. S-a redus fix o zi, pentru cei care s-au sinchisit să modifice măcar așa de ochii lumii prețurile. La Mega, prețul a crescut într-o săptămână, vorba aia, cât la alții în șapte. Pula avantaj client. De ce? Pentru că poate!

Prigoană și Bahmu sunt iar pe prima pagină a ziarelor. De ce? Pentru că pot!

Pentru că e ușor să judecăm și să ne simțimi nedreptățiți și abuzați. Pentru că e ușor și bine să refulăm. Pe cine? Pe șoferul din fața noastră, pe tanti care se bagă-n față la coadă, pe parlametari. Să dăm vina este cel mai ușor și natural lucru.

Și beau un pahar de vin. Pentru că pot. Și-mi place 🙂

Balerini caut balerini

10 June 2015

M-a plouat ca naiba. Am tremurat ca dracu în stație. Deja simt mormolocii între degetele de la picioare. Autobuz. Mă urc frumos, mă așez cuminte mai în spate pe culoar. Degetele îmi alunecă în balerini și tremur din toate încheieturile.  Acum 10 minute erau 80 de grade și lumină. Acum par că sunt -8578 de grade și deja e beznă. Se eliberează un scaun. No, hop hai să mă așez că poate așa nu o sa simt când o să-mi cadă degetele. Lângă mine stă o femeie care e precum Jenifer Love Hewitt în filmul ăla cu fontome în care e mereu impecabilă chiar dacă a fugărit iadul sau abia se trezește din somn. Citește cuminte o carte pe care o ține pe genunchi cu mâinile întinse frumos ca la controlul la unghiute din școala primară. Are unghiile impecabile, lungi, ovale, fuchsia. Mă uit la unghiile mele. Mi le ascund în podul palmei. Închide cartea. Mănâncă, roagă-te, iubeste! Pe scaunele din spatele meu un cuplu. El stă pe telefon. Îi arată cu interes ei ce găsește pe net. Replicile ei sunt: OMG, lol, yap, great. Am senzatia că e un emoticon vorbitor. Aproape că mă doare zgârcenia ei de limbă românească și mă zgârâie pe ureche emoticoanele care au prins voce. baleriniLa Orizont se urcă un tip. Cocalarul spălat lucrat la sală.  Are în mână un telefon pe care multi dintre noi l-am caracteriza vintage, chiar de colectie. Vorbește la telefon. Vrea ciorbiță. E duios și total antagonic cu înfățișarea. Cu oricine s-ar vedera, îl / o roagă să-i aducă o ciorbiță la borcan că-i e poftă. Niște copii se joacă cu un căruț de marfă în spatele pieței. E plin de băltoace. Oare mai am talpă la balerini? Să-i arunc sau nu? De unde i-am luat oare pe ăștia?

Piața e goală. De fapt e plină de necunvântătoare.manechine 1 Cel puțin nu pe limba noastră. OMG? Contează ce limbaj folosesc atâta timp cât se înțeleg? Un borcan cu ciorbiță face minuni la biceps. Suntem manechine, care atunci când nu mai suntem privite și nu ne mai interesează să pozăm cu țoale pe noi că vindem haina, sutem la fel. Suntem din acelasi aliaj aranjat diferit și aranjați în locurile noastre.

Deci de unde mai găsesc balerini ca ăștia?