Bă, cum e viața asta….

Ai job. Ai creieri futuți de șefi și colegi incompetenți. Ai nervi și stres și ură și prea puțin timp pentru tine și pentru cei din jur. Ai bani. Puțini sau mulți. Dacă-s puțini ești frustrat că tragi ca boul și nu rămâi cu mai nimic după ce tragi linie. Ai mulți bani dar nu ai când să-i cheltuiești pentru că lucrezi 15 ore pe zi și în weekend fie ești lesinat de oboseală și trândăvești în casă, fie ești mort de beat ca să-ți îneci amarul, fie mai muncești de acasă.

N-ai job. Ai creieri futuți de facturi / rate / chirii pe care nu poți să ți le plătești. Ai stres și ură că nu-ți permiți să ieși la o bere cu prietenii. Poate uneori nu ai ce să mănânci. Ai timp pentru tine și nu știi ce să faci mai întâi și în ce direcție să o iei ca să iei o gură de aer. De fapt nu ai timp, pentru că îl pierzi împărțindu-te în milioane de părți că să rupi de-o gură de pâine. Te zbați în birocrație ca să faci și tu o amărâtă de firmă. Și te chinui să o pui pe picioare, dar surpriză ai nevoie de bani ca să investești și să dezvolți un business.

Da, dacă ar fi ușor toată lumea ar fi antreprenor și ar găsi echilibrul între a avea timpul tău și a-ți permite să te răsfeți. Ne căutăm echilibrul între extreme. Norocoși cei împliniți cu viața lor. Suntem sclavii propriei noastre materialități.

Iubește. Dragostea nu costă. Afecțiunea nu doare. Tandrețea nu rănește. Și sunt gratis.

Astenie de toamnă

Azi e o zi frumoasă de plimbat. Ce-i drept m-a scos niște treabă cu noaptea-n cap din pat, că altfel iar vedeam ziua printre draperii. Și foarte fericită că lucrurile au mers ca unse, o iau agale la picior pe Magheru. Și merg și casc ochii. La aceleași veșnice magazine, dar mereu schimbate. Casc ochii la clădiri, la oameni, la razele de soare. Mă opresc. Mă întorc brusc și pun mâna pe clanță. Arunc un ochi fugitiv pe geam. E o singură femeie pe o bancă. Apăs încet, aproape cu teamă să nu deranjez pe cineva. Mi-e frică cumva să nu scârțâie. Scârțâitul e ca un mare gong. E anunțul prezenței tale oriunde ai fi. Nu scrârțâie. Întru timid. Nu știu unde să mă uit. Sus? Jos să nu mă împiedic? Mă dau in stânga. Mă simt total stingherită. Mă așez. Citesc afișul: vă rugăm să nu puneți picioarele pe bara de îngenunchiere. Pfiu, bine că au pus afiș că asta a fost primul instinct să-mi poposesc picioarele. Mă atrăgea catifeaua roșie de pe bara aia … nici nu m-am gândit că e pentru îngenunchiat… Îmi dau seama că sunt în București din 2001 și că am bătut bulevardul ăsta între ASE și Universitate fără număr. Dar nu am avut curiozitatea să intru în bisericuța romano-catolică până azi. Azi m-a întors din drum să o vizitez. În capul meu era că e o catedrală care se întinde nesfârșit dincolo de marginea străzii. E mică. Vroiam să văd dacă simt ceva. Nu le am cu biserica. Cu religia cu de-astea. M-am așezat atentă să nu pun picioarele pe bară. Mă cuprinsese un fel de smerenie al unui cod de bune maniere necunoscut. Căscam ochii. Încercam să prind energii. De ce vin oamenii la biserică? Ce le aduce lăcașul ăsta? Și cum căscam ochii pe pereți realizez că toate statuile și toate icoanele sunt încărcate cu durere. Cu toții au capul plecat. Cu toții par suferinzi. Gizăz e răstignit în centru în plină durere. E un loc al durerii. Simt cum mă apasă toată boala lumii. Cum mă strivește atâta suferință. De ce se duc oamenii într-un loc îndurerat? Cum poate să te încarce pozitiv durerea care urlă prin pereți? Nevoia de bine înseamnă mai întâi validarea durerii? E ca un holocaust. Fiecare cărmădidă a prins în porii ei grijile și durerile fiecărui suflet care i-a trecut pragul să se roage. E ca un film horor.

Nu am știut cum să ies mai repede. Vroiam aer și frumos și bine. Am închis totuși ușa cu atenție să nu se lovească. De ceva timp am o senzație de energie pozitivă care zace-n mine. E ca un zăcământ descoperit și adus la suprafață. Și se reflectă în frumos. În raze și zâmbete și căldură sufletească. În zen și calm și dragoste. Durerea există. Colcăie și ea. E ca o lavă care erupe când găsește fisuri. Dar dragostea asta…..energia asta de-mi vine să iau lumea-n brațe pe stradă și să le spun cât sunt de frumoși …. energia asta pe care o irosesc cu cine nu merită, energia asta care mă face să plutesc.

Stau pe lespedea de la Lupoaică. E o zi oarecare de luni. E aproape pustiu. Oamenii sunt la muncă. E mijlocul zilei. Eu stau pe o piatră în mijlocul orașului și mă uit la oamenii. Un cerșetor îmi cere un leu. Mie cine îmi dă un leu? Oamenii sunt frumoși. Și buni. Doar că tot oamenii îi strică. Îi fac urâți și răi.

E oare astenia de toamnă?

 

Următorul vă rog!

În viață cunoaștem tot felul de oameni. Cu care interacționam mai mult sau mai puțin. Înteresant e că de cele mai multe ori ne trezim povestind despre cei care ne-au influențat în extreme. Adică muiștii și oamenii de suflet. Vrem oare să-i categorisim? La ce bun până la urmă?

De-a lungul vieții corporatiste am cunoscut niște exemplare remarcabile. Atât de remarcabile că îmi venea să-i pun pe masa de disecție să înțeleg cum dracu pot să funcționeze, cum poate prostia să fie atât de agresivă că ajungeau să calce în picioare și să mănânce suflete doar ca să rămână ei intacți. Mă întrebam adesea cum dorm oamenii ăia noaptea, dacă au remușcări sau dacă pentru ei e atât de natural acest instinct de supraviețuire că sunt complet liniștiți cu felul lor de a fi.

Am cunoscut schizofrenici cu care îmi era greu să port o discuție dar care mă fascinau că îmi puneau mintea să gândească, să urmăresc firele lor epice și cum săreau de la o imagine la alta.

Am cunoscut oameni simpli cu suflet mare. Oameni care îi pun pe alții pe primul loc lăsându-se pe ei pe cel mai ultim plan. Oameni frumoși în fața cărora mă întrebam de unde nevoia asta de a face bine pentru altii și de a se neglija complet de propriile nevoi.

Am cunoscut oameni cărora nu le-am cuprins tainele. Oameni mistico-angregați într-o lume în care vroiam să mă cuibăresc, să gust boem din misterele lumii și să o ard în fum de iarbă.

Am cunoscut oameni minuați, prieteni la bine și la greu.

Am cunscut dragostea aia fără cuvinte, din priviri. Și am cunoscut și sexul ăla demențial de înălțător  din cauza căruia ajungi la spital. Am cunoscut și durerea și despărțirea. Am cunoscut dorul. Am cunoscut depresia. Am cunoscut fericirea. Am cunoscut teama. Am cunoscut indiferența când nu-mi păsa de oameni. Am cunoscut labagii, drogați, alcoolici, timizi, prefăcuți, mascați, deschiși, zâmbitori, minunați. Am cunoscut oameni și de fiecare dată mă minunam … de fiecare dată când ziceam că le-am văzut pe toate mai apărea un specimen care-mi bulversa mintea. Cum se poate să exiști așa? La fel cum ei probabil se întreabă cum exist eu așa.

Am învățat oare ceva? Am învățat că oamenii ăștia apar cu un scop în viața ta. Cred eu în mintea mea de pinguin că oamenii ăștia te ajută să te dezvolți. Ar fi prea simplu să zic că unii mi-au făcut rău și alții mi-au făcut bine. Pe unii îi iubesc și acum, de alții puțin îmi pasă. De unii mi-e milă. De unii mi-e scârbă. Pe mulți poate i-am uitat. Cu toții s-au construit într-un buchet frumos de flori. Mai cu mărăcini, mai cu țepi, mai orbitori, mai colorați. Acum, când mă uit în urmă, pot să zic că fiecare experiență mi-a făcut bine. Am suferit pierderea iluziilor, mi-am plâns furioasă incapacitatea de a citi oameni și de a mă lăsa manipulată. Dar când ștergi lacrimile, vezi dincolo de uscăciuni frumusețea. Te vezi pe tine. Te vezi pregătit să întâlnești oameni care să te marcheze și care să te fascineze. Te vezi pe tine mai puternic și mai frumos.

Ce bine că suntem atât de diferiți! Următorul vă rog!

 

Sau cum e aia cu câcat la cap?

“Tu spui că-ţi place ploaia, dar când plouă deschizi umbrela, spui că iubeşti soarele, dar când el străluceşte alergi la umbră, spui că iubeşti vântul, dar când începe să sufle închizi geamurile. De aceea mi-e mie teamă când îmi spui că mă iubeşti! Viaţa e un drum lung, cu multe indicatoare. Aşa că, atunci când goneşti prin ea, nu-ţi complica mintea; eliberează-te de ură, de răutate, de gelozii! Nu-ţi îngropa gândurile! Transformă-ţi viziunea în realitate! Trezeşte-te şi trăieşte!

Adevărul este că toţi te vor răni. Trebuie doar să-i găseşti pe cei pentru care merită să suferi.”

Bob Marley
(6 februarie 1945 – 11 mai 1981)

Articol preluat de pe Webcultura.

 

Un milion cinci sute optzeci și trei de reguli

Oriunde aș arunca un ochi pe infinitul internetului, mi-e aproape imposibil să nu văd articole cu reguli: 15 reguli să ai o viață fericită, 101 reguli pentru o viață sexuală mai ceva ca-n filmele porno, 299 de reguli ca să slăbești, 569 de reguli cu ce să mănânci, alte 1586 de reguli cu ce să nu mănânci din care 456 erau încadrate la bine să mănânci, 86 de reguli cum să plimbi cățelul, 256 de reguli cum să te caci elegant, 569759 de reguli cum să ai o viață mai bună, 731 de reguli cum să te prinzi că ești în depresie, 256 de semne că ești îndrăgostit, 369854 de reguli cum să crești copii, 15978 de semne că te înșeală, 36578 de reguli cum să devii bogat, eventual pest noapte …. și cred că aș putea scrie până mi-ar cădea toate unghiile.

Și dacă ai sta să le pui cap la cap pe toate … toate se includ și toate se exclud. Mănâncă banane că au potasiu. Nu mânca banane că îngrașă. Mânâncă carne că suntem omnivori. Cum să mănânci care?!!  Sari pe el când vine acasă! Cum să sari? Trebuie să fii inabordabilă și lasă-l să sară el pe tine că altfel pari că ești disperată! Mă amuză teribil oamenii care scriu astfel de articole …încerc să mi-i imaginez cum merg ei așa și le mai vine câte o regulă, o notează în carnețel, se trezesc din somn că au mai visat o regulă și apoi le pun cap ca la cap și zâmbesc cu colțul gurii când dau upload la articol.

Eu nu am suportat regulile niciodată. Am fost forțată de împrejurări și mic copil și adult să mă supun și să le respect. Dar am o vârtsă la care am înțeles că unii oameni de asta au nevoie, de reguli. Să le spună alții ce și cum, de parcă părerea lor, experiența lor de viață și educațională le conferă o anumită autoritate. O pulă. Trăim într-o lume guvernată de reguli, frici și panici. Exploatate la miximum de cei care au prins slăbiciunile: ești furioasă? Îți dăm noi un set de reguli cum să nu mai fii furioasă. Ești timid? Îți spunem noi un set de reguli cu ce să faci să nu mai fii timid.

Pentru că e ușor să faci reguli. E greu spre imposbil să le spui oamenilor ce să simtă și cum să simtă. Sau cum să facă să simtă. Pentră că fiecare dintre noi, are propriile trăiri, frici, sentimente, principii, reguli. Suntem 7,3 biliarde de oameni pe pământ. Dacă toți ne-am spune propriile reguli filtrate prin propriile vieți… Avem nevoie de reguli ca să ne protejăm pe noi și pe cei din jur. Avem nevoie de sentimente și rațiune ca să ne iubim pe noi și pe cei din jur.

Azi am mai dat de un astfel de articol … 15 Things to stop doing to yourself …. și mi-a plăcut ultimul…. Stop Just Reading & Start Doing – As amazing as books, quotes and even articles such as this one can be to help remind us of what we already know it’s time that we all regularly put these things into action. Allow these resources to become a starting point rather than a regularly needed reminder.

Suntem unici. Suntem la fel, dar atât de diferiți! Și putem să ne filtrăm informațiile. Și putem să facem și ce simțim. Nu doar ce am fost învățați că e trebuie făcut sau că e bine sau e rău. Sau putem să citim în continuare reguli făcute pentru a exploata slăbiciunile. Care sunt slăbiciuni atâta timp cât noi le permitem.

 

Goodbye again

Primul film din categoria “filme vechi alb-negru” l-am văzut acum câțiva ani, A șaptea pecete (1957). M-a impresionat mult, dar n-am aprofundat acest segment. De curând, am reluat acea secțiune de filme total ignorată și chiar refuzată de mine. Numai pe bază de recomandari am prins gustul pășind pe La strada (1954), am rămas pe gânduri după Persona (1966), iar mai dăunăzi mai-mai să-mi pice depresia din cui în cap după Goodbye Again – Vă place Brahms (1961).

Goodbye Again nu-i un film nici de tăiat vene, nici Bruce Willis nu salvează lumea, nici tocilarul nu rămâne cu prințesa liceului….ci e un film despre viață. Cum viața rămâne viață. Rămâne supusă fricii, prejudecăților, propriilor fobii, compromisului, rutinei.

M-am cam speriat. Mă și vedeam singură la 40 de ani, panicată de vârsta, de condiția mea. De fapt cel mai tare mă sperie acel compromis major de a fi cu cineva pentru a nu fi singură, de auto orbire  și autoconvingere că dragostea nu există atâta timp cât primordiale sunt prejudecățile, principiile societății și nevoia acută de a iubi o iluzie, chiar dacă acea iubire îți face tot atâta bine cât ai sta pe șinele de cale ferată și ar trece peste tine un tren.

Dar oare la asta ajungem cu toții? Câți oameni au tăria să înfrunte fricile? Câți oameni cunosc iubirea? Câți o păstrează? Câți trăiesc nefericiti îngrădiți de contracte numpțiale? Câți oameni nu mai pot iubi pentru că și-au dat sufletul într-o iubire pierdută? Câți oameni nu realizează ce-au pierdut decât după ce acea persoană nu mai e lângă ei? De ce bărbații înșeală?  Ne luăm rămas bun cu adevărat?

Dacă vă ține psihicul, vă recomand din suflet filmul. Dacă nu, am auzit că a apărut un film nou cu Jean Claude Van Damme.

Doar câteva versuri

Se pare că mai există oameni care scriu cu sufletul. Nu aș putea să spun că sunt o împătimită a genului, dar se întâmplă uneori ca versurile să exprime mai mult decât romanele întregi în sute de pagini. Cum ar fi asta, care mi-a plăcut foarte mult:

Amintește-ți de mine precum o adiere

Sărută-mi buzele precum o petală

Atinge-mi mâinile precum un fluture

Privește-mi ochii. Privește-mi adânc în suflet.

Simte fiorul unei fantome rătăcite

Simte carne ce tremură, simte sânge ce curge

Pătrund în eter. Din aer și vânt.

Sunt. Încă sunt.

Amintește-ți de mine. Amintește-ți de noi.

Strânge-mă-n brațe. Ține-mă-n suflet. Nu-mi da drumu-n noroi.

Amintește-ți! Sărută! Atinge! Privește! Și simte! Apucă și ține. Ține strâns.

Nu-mi da drumul. Sunt încă aici. Sunt noi.

Dă-mi viața.

Găsită întâmplător, voi păstra anonimatul autorului

XX și XY

Dacă viața asta m-a învățat ceva e ca niciodată să nu spui niciodată. Că totul moare. Și dacă nu moare, avem noi grijă să ucidem. Am gura pungă. Mi-e greață.

Am o prietenă foarte bună rănită într-o aripă. Și în ficat. Și în corazon. Și oricât de coioasă aș fi, îmi dă și mie starea ei. Pentru că sunt de o empatie crasă. Mi se rupe sufletul de ea când o privesc. A crezut în acel “niciodată” și “pentru totdeauna” până și-a luat-o-n freză rău de tot. Cioran zicea că “femeile iubesc mai mult decât bărbații și suferă mai mult decât ei. Femeia trăiește voluptățile sau îndură durerile ca și cum acestea ar fi exclusiv individuale.” Ălă și-a băgat pula-n alta, o ținea și pe asta de bambilici și tot asta bocea.  Bocitul ca bocitul că face ochii frumoși, dar ce faci cu principiile de viață, cu crezurile și visele? Păi te cam caci pe ele.

Cromozomii ne dau sexul. Ce au în comun? Un X. Femeile și bărbații au lucruri în comun. Vor cam aceleași lucruri în fond. Numai că X și Y dau bătăi de cap. Ca femeie, când te bagi în patul unui bărbat, nu prea te gândești al cui a fost patul ălă. Tot ca femeie, ajungi și să te gândești la aia care acum doarme liniștită-n patul care a fost al tău. Tu ca bărbat te gândești doar că faci sex. Nu te gândești al cui a fost patul sau cine va dormi după tine acolo.

Și uite așa ajungem să solidarizăm un principiu idiot, să bălăcărim toată tagma curviștină și misogină și nu realizăm că oricând putem trece de cealaltă parte a baricadei. Pentru că după cum spuneam, niciodată să nu spui niciodată.

Și ce e mai trist e că nu știm să reacționăm la durerea celor din jur. Empatie, empatie, dar ce faci când te uiți la un om și nu știi de ce cracă să-l apuci și să-l zduncini ca să-și revină. Și până la urmă, chiar își revine? Pentru că în adâncul sufletului n-am auzit pe nimeni să fi pătruns. Pentru că suntem egoiști. Privim oamenii de lângă noi și-i vedem cum vrem noi, nu cum sunt ei.

Pentru că ceea ce ne diferențiază ne apropie. XX și XY. Pentru că știu că draga mea prietenă mă citește și o să urle la mine, dar poate-și bagă mințile-n cap . Pentru că pricep dar nu înțeleg. Pentru că știu și de fapt nu știu nimic. Pentru că e mai mult decât empatie. Pentru că e viața. Pentru că ne purtăm cicatricile.

Pentru că X poate fi cu X. Și X poate fi cu Y. În același timp sau nu. Pentru că nu știm ce vrem. Pentru că nu știm să cerem și să creem. Pentru că femeie sau bărbat, fiecare trăiește voluptățile exclusiv individual.

Cu nisip sub unghii

Trecem unul pe lângă celălalt. Zi de zi. De ce viețile noastre sunt atât de diferite? Cu ce sunt mai aparte? De ce ne complicăm?  Timpul irosit e irosit. Timpul irosit e câștigat. E un timp. Prea multă vorbărie despre timp. Să trecem la moment. Un moment care îngheață timpul. Care dezgheață trupul.

Acum ceva timp cineva mi-a zis că fiecare sac își are peticul lui. Așa o fi.  Floarea are pământul din glastră. Vodka are gheața din pahar. Omul îl are pe om. Se peticesc.  Nici n-ai idee când te trezești cu flori în ușă de nu poți să intrii în casă. Și atunci realizezi că ușa aia ferecata cu mii de zăvoare poți să o lași deschisă. Că oricum chelarul și-a cam băgat pula și  a aruncat de mult timp cheile.  Nici n-ai idee când gheața se topește. Nici n-ai idee. Ci doar te lovește. Îți clatină din țâțâni trecutul, dar întinește prezentul.

Ce poate fi mai plăcut de atât? Uitarea. Uitarea de sine. Mirosul de aer. De mare. Și nisip între degete.

Doar să fii

Tocmai am văzut Being Jhon Malkovich. Nici de departe nu mi s-a părut o comedie, așa cum apare etichetat, ci un film psihologic cu tema centrală  a nemulțumirii față de propria persoană, îmbrobodită cu ce cea a iubirii și cât de departe se poate merge pentu a fi cu persoana iubită. Scăpare? Divagare? Nebunie? Lașitate? Refuzul respingerii? …Recomand filmul. Cumva m-a dus cu gândul la What dreams may come. Dar, dacă acolo personajul străbate iadul pentru femeia iubită, în Being JM, personajul calcă în picioare orice relație, orice principiu, orice urmă de conștiință și de sine pentru a fi cu persoana pe care o iubește. Ce e de fapt mintea umană? Ce ascunde? Ce e iubirea? Ce faci pentru iubire?

Și mă gândeam cât de bine e să fii tu însuți. Cât de bine ar fi ca toți oamenii să fie ei înșiși. Să nu se prefacă, să nu se ascundă, să nu mintă, să nu joace roluri, să nu dea impresia că sunt ceea nu sunt. Probabil mai mulți oameni ar zâmbi, probabil mai mulți ar fi triști. Dar cel puțin ar fi EI!