Sunt o curvă

Mă gândeam că prostituția e cea mai veche meserie din lume. Că femeile alea fac ce știu / ce pot ele, își vând corpul. Nu am studiat problema cu statistici, câte o fac din nevoie, câte din plăcere, câte din dereglaje psihice … ideea e că o fac. Și într-un final, indiferent de motivație, o fac pe bani. Pentru bani. Societatea ne educă că e un lucru rău, imoral, că femeile care fac asta (mai nou și bărbații), și oricare ar fi termenul contemporan …dama de companie, model de videochat etc, femeia își oferă corpul pe o perioadă de timp unei persoane pentru a-i oferi plăcere. O iluzie de moment, de scurtă durată. Pentru că trebuie să mănânce, să plătească facturi, să se îmbrace, să plătească o chirie, să…să … Orice ai face e pe bani. Ele muncesc. Își expun corpul, desfac picioarele, cască gura, fac ce li se cere …. Cealaltă persoană primește o iluzie scurtă. Iluzia că a primit ce a vrut. Sex, orgasm, companie, atingere, refulare și lista ar putea continua.

Eu, îmi ofer zi de zi, de luni până vineri corpul, de la 9 la 18,00 prin prezența mea fizică unui job. Și nu numai. Mintea mea e acolo. Nu pot evada, nu mă pot gândi la altceva în timp ce trag de formule și tastez și cu picioarele ca să fac cât mai multe în același timp. Zi de zi, suport cel puțin o persoană (în speță superiorul) cu toanele lui, fac ce vrea el, cum vrea el. Mă îmbrac cum dicteaza compania. Să fiu business că reprezint imaginea și pozitia cu mândrie. Am/ nu am chef trebuie să răspund, să raportez, să mimez zâmbete la discuții mediocre. Pentru că am de plătit facturi. Pentru că aproape orice aș vrea să fac are o monedă de schimb. Timpul meu, corpul meu, mintea mea. Mă vând pe mine ca să-mi cumpăr alte plăceri în viață, să simt că nu sunt chiar degeaba și că îmi mai rămâne puțin timp și pentru mine. Timp în care să-mi redau corpul și mintea pentru mine. Să cred că eu sunt stăpânul meu și fac ce vreau cu ele. Să dorm cum vreau eu, cu cine vreau eu, să mă îmbrac cum vreau eu, să ies unde vreau eu …. să profit de puținele ore rămase libere din viața mea pentru mine. Asta dacă pot să evadez fără să adorm gândindu-mă la nu știu ce proiect de predat sau mai știu eu ce am de terminat urgent a doua zi.

Nu suntem toți la fel. Fiecare cu “norocul” lui. Al meu lipsește. Mă prostituez. Fizic și psihic. Ofer plăcere prin rezultate negru pe alb. Ofer orgasme prin cifre. Fac ce mi se cere și infinit peste. E muncă. E captivant ce fac. Jobul e interesant. Dar o fac pentru bani. Pentru toanele frustrării unei alte persoane.

Da, știu, eu aleg ce fac cu viața mea.

În acest moment al vieții sunt o curvă.

N-am timp

Mi-am amintit că am un blog. Că era o vreme în care scriam cu drag, aberam orice rahat prindeam. Dar am devenit în timp un om pe care lipsa timpului îl face să se prioritizeze. Și mi-e comod să dau vina pe timp. E cel mai simplu: n-am timp.

N-am timp să scriu, n-am timp să ies cu prietenii, n-am timp să fug de colo colo că de fapt n-am timp  să-mi fac rutele cât mai optime. N-am timp să răspund la telefon că timpul meu devine timpul altcuiva. N-am timp să stau la discuții pentru că cineva mi-a cumpărat timpul. N-am timp  să mă plâng pentru că timpul nu-i al meu. N-am timp. N-am timp pentru că sunt un roboțel teleghidat. Și roboțeii n-au timp. N-am timp că m-am înglobat în tot felul de proiecte personale care îmi ocupă timpul pe care nu-l am și din păcate nici pentru ele n-am timp cât mi-aș dori. N-am timp nici să dorm cât vreau că trebuie să fac chestii. Sunt precum o minge care se rostogolește prin viața. Uneori nu are nevoie de timp ca să prindă pe retină zâmbete, priviri, discuții, lacrimi, sunete. Dar de cele mai multe ori mă rostogolesc mai departe prin praful haotic din jurul meu. Și ridic praful în urma mea încât mă fac nevăzută cât ai clipi. Și fug repede pentru că n-am timp de pierdut.

N-am timp să mă mai gândesc la ce bine și ce rău. Omul care n-are timp se bucură precum un cățeluș la os când uită de timp. Omul fără timp își aburește creierul cu alcool, jointuri și sex ca să uite că abia și-a făcut timp și pentru ele. Omul fără timp nu știe ce  zi e. Omul fără timp nu știe ce ai spus mai devreme pentru că nu te asculta. Era în alt timp. Omul fără timp e dependent de remindere. Reminder că e timpul să … . e timpul să …. N-am timp să spun nimic. Și uit ce aș fi avut de spus deși capul vâjie de cuvinte nespuse. Cuvinte reînghițite și care devin uitate. Și uit că poate aș mai fi avut ceva de spus. Dar n-am timp să mă mai gândesc la asta.

Dacă aș avea o baghetă magică și aș opri timpul, oare ce aș face cu el? M-aș uita la oamenii din jur care și ei fug grăbiți. N-aș mai putea să mai țin pasul cu ei. M-aș pierde în timpul meu.

Aș vrea să mă cuibăresc la sânul timpului.

Archive obsedate

Obsesiile de zile astea…

Și asta.

Și asta.

Statutul de călător RATB

Am descoperit statutul de călător. Cu RATB – ul. Asta a fost visul meu de-o viață: să mă trezesc dis de dimineață și să aștept în mijlocul bulevardului un anume tramvai. Să inspir plumb și praf, să treacă pe lângă mine camioanele și să mă afume ca pe o bucată de ciolan. Și să aștept. Să aștept. Să stau acolo ca vita în stație câte un sfert de oră așteptând un anume mijloc de transport.

Un jeg. O relicvă obosită care abia își târăște mațele. Dar, în interior, colaje cu RATB – ul pulii. Cum să descoperi statutul de călător corect. Cum să alegi statutul de călător corect și fidel. Fidel? Fidel cui? ‘Tu-ți morții mă-tii!!!! Fidel jegului? Ruginei? Duhorii? Până și transportatorii de animale au nevoie de autorizație medico-veterinară și anumite condiții de efectuare a transportului. Dar cum noi suntem animale de cea mai joasă speță … suntem tratați pe măsură. Sunt convinsă că multe dintre mijloacele din dotarea RATB-ului nu ar avea aviz să transporte nici măcar o vidanjă.

Dar au vitele umane care trebuie să ajungă la fabrică. Care nu au mașini, nu au piste de bicicliști, nu au motor 😦 . Dar au RATB-ul metropolitan. Și card. Să-l înghită pe diagonală și să le stea în gât, așa cum ne stă multora dintre noi statutul de călător RATB.

Scurt pe 2

Lipsesc. V-am zis că sunt doar în capul meu.

Am început munca. Nasol. Nasol. Nasol. Nasol să muncești după ce o freci ca vita aproape toată vara….. Sunt cheaună. Nu pot să-mi revin, nu pot să mă trezesc dimineața, nu se poate vorbi cu mine decât de la a ț-șpea cafea încolo. Noroc că avem cafea (bunăăăăă!!!!) la discreție. Orbecăi dimineața prin tramvaie cu căștile în urechi și Moș Ene în cârcă.

Apropos de tramvaie … nu știu daca ați observat, dar pe liniiele astea praf, dacă te uiți la lumea care stă în picioare se leagănă în asemenea hal încât ai impresia că toți dau la buci.

În fine … mai durează o viață până mă pun pe picioare … adică pula mea …. workări frate. Asta suntem. Pula mea.

Și hai cu voturile. Poate sunteți voi mai fâșneți decât mine. Poate iau mașină să mă cac pe liniile lor de tramvai.

Săr-mâna.

Târgul de handmade și nu numai

Duminică seara. Cu foamea-n glandă căutând o terasă prin Centrul Vechi, mă trezesc că-mi întinde o tanti în nas una bucată hârtie.  Un fluturaș. Hmm târg de produse handmade la Curtea Veche. Cu burta ghiftuită, mă îndrept spre locul cu pricina.

Ce să vă spun … Cuvântul de ordine: puțin. Puțin dezamăgită. Pe aleea de intrare de la Curtea Veche relativ puțini expozanți. Relativ puțină lume. Prea puține au fost chestiile care mi-au atras atenția în mod deosebit. De apreciat munca oamenilor, timpul și efortul depus, dar o scoică prinsă de un șnur la 15 lei … e cam japcă.  Or fi ele handmade, dar originalitatea ar fi baza la chestiile de genul ăsta.  Chestii mai interesante am văzut  la Alice și poate la încă vreo 2-3 expozanți. Mai jos câteva poze.

Aștept cu nerăbdare următoarele ediții. Sau alte târguri de gen. Aștept oameni cu idei, oameni cu imaginație și originalitate. Sper din suflet ca ideea de handmade să NU degenereze în kitch.

Și cum pornii agale iar la bătut străzile, pe Lipscani, în spatele BNR-ului printre paleții cu pavaje, cherestea, tomberoane și șanțuri am dat de o adunătură de acareturi, chinezisme, kitch-uri toate sub denumirea de târg de cadouri. De la pietre și pietricele la haine și statuii cu Budha și narghilele. Și papuci. Muulți papuci.

Singurul lucru bun a fost că le-am descoperit pe fetele de la Handmade Creations. Pentru că tot vorbeam de originalitate mai devreme, biju-urile făcute de ele arată fantastic. Flori, gărgărițe, vioară în diverse forme și combinații de culori! Nimic popos. Simplu, bun gust, imaginație. Poze și prețuri la ele pe blog.

Aroganţă

Prânz. Munci. Plictis.

Mi-am luat jacheta, mp 3 player-ul, ţigările şi am uşchit-o în parc. Au apărut dudele! La prânz nu eram în parc decât eu şi bătrânii şi mamele cu plozi. Aroganţă. Atât.

         

Nimic

Luni.

Flori. Bomboane. Cafea. Multă cafea. Munci. Frig. Foarte frig. Gheaţă. Soare. Cafea.

Nimic. Atât.

Obsesie.

Vești de la azilul de bătrâni

E bine la azilul de bătrâni. Toată lumea are aceeași expresie pe față. Parcă ar fi cu toții futuți în cur. Toți sunt roboței. Au probleme cu spatele de la scaunele proaste și poartă ochelari de la monitoarele prost reglate.  Uită. Destul de des. Că au prea multe pe cap. Nu mai simt. Cum trece timpul, cum trece viața pe lângă ei.

Sunt antrenați precum cățelușii să dea din coadă când văd stăpânul. Se latră numai la comanda, se gudură tot timpul pentru prime, bonusuri și promovări. Socializează politicos și rece între ei, pentru că nu văd că dincolo de pereții de sticlă mai există viață. Merg aplecați, cocoșați de muncă. Sunt plătiți să vină la azil. Mesele le sunt asigurate de bonurile de masă, medicii de cardul de sănătate la clinica privată cu nume pompos, iar loc de pernă le ține tastatura.

Și sunt bucuroși. Se cred realizați. Sunt niște terminați! Sunt roboțeii de la fabrica de corporatiști. Sau bătrânii de la azil. Tot aia.

Soluții anticriză – cu iarba în tălpi

Cred că sictirul ăla de luni mi-a rămas în oase. Că parcă nu se mai prinde nimic de mine. Îmi vâjie capul de idei, gânduri, teorii și teoreme. Cel mai tare îmi vâjie doar la gândul că în curând o să-mi bag picioarele în tabelașe, telefoane, mailuri, situații, probleme, șefi, ședințe și tot tacâmul. O să fiu doar eu, cu mine, cu somnul meu permanent, cu fumul de țigară între buze, cu cerul cu mii de stele deasupra capului și cu iarba în tălpi.

Și deunăzi, vorbeam cu un prieten la o bericioaică după o zi futută de muncă tocmai despre această libertate, îngrădită de lege, pentru cei ce-și tocesc mințile și coatele și mă rog, cei care muncesc legal, frumos, că statul s-a gândit așa, după ce bagi un an întreg ca berilă, cinci zile pe săptămână, minim, subliniez minim opt ore pe zi, să-ți dea 21 de zile de concediu. Și cu cât bagi mai mult, dovedit prin cârca de bani pe care o virezi la stat, legal, cu carte de muncă, să-ți mai dea așa câte o zi în plus la vechime, la condiții de muncă, la diverse evenimente fericite sau nu. Deci la cele 2080 ore lucrate / an, revin 168 de ore libere/concediu de 21 de zile. Cu alte cuvinte, pentru fiecare apropape 13 zile lucrate, beneficiezi de o zi de concediu.

Pare echitabil? Poate nu, când lucrezi opt, noua, zece ore pe zi, și mă refer să lucrezi, nu să freci mangeanul degeaba, când faci cam în medie vreo două ore pe drum, fie că le faci plin de spume cu mașina, sau leșinat prin mijloacele de transport în comun, când munca ta este comensurabilă atât în calitate, rezultate, cifre dar și în cantitate, când nervii sunt întinși pe sârmă și nu mai ai ficat care ți-e mâncat de toți balaurii, când nu apuci să vezi că au înflorit copacii că deja a dat prima ninsoare!

Și babele o să sară repede cu gura că pentru asta esti plătit.  Da neică. Suntem plătiți pentru ceea ce facem, dar în țărișoara asta beată de-a binelea, conducătorii noștri iubiți, au vacanță parlamentară de aproape două luni, sărbători care pentru ei încep cu o lună mai devreme și se termina cu o lună după, prezentă în instituții după cum vrea mușchiul lor, ca să nu mai vorbesc de toate beneficiile.

Și cu toate astea, cu mulți băgători de cărbune pe foc pentru binele țării, prin fabrici, uzine, corporații etc, tot noi suferim de o criză acutizată, panicată și hrănită de mai sus respectabilii menționați, care până acum s-au bălăcărit prin media care, cine, ce și a cui e vina și cine ar trebui să facă ceva, până s-au câcâit să redacteze niște rânduri cu soluțiile lor anticriză.

Și așa unii se fac că muncesc, unii muncesc pe rupte, unii mai trag chiului, iar eu o să fiu cu iarba în tălpi.