Acum îmi vine sa scriu. Dar mai bine tac. Cum sună asta ….
Azi îmi vine să las fricile. Să iau o mască, să o pun pe după tastatură și să cuceresc lumea. Dar nu am nevoie de mască. Că frică nu mi-e de mine. Ci de cei din jur. De cei din jur care ne-au învățat ce e frica. Nu-i nimic. Ne ridicăm. Scuturăm praful. Mergem împleticit mai departe până ne punem iar pe picioare. Sunt un pinguin furios de după tastatură. Dar sunt eu. Nu e o mască. Voi ăștia cu măști, mergeți în pula mea mai departe pe drumul vostru bătătorit. O să mă feresc de voi. O să mă mai loviți. Dar nu o să vă mai salvez. Am încercat de prea multe ori să salvez lumea.
Câți dintre oligofrenii fără coaie care se ascund ar putea să iasă la interval și să recunoască cine sunt cu adevărat?
Azi e o zi frumoasă de plimbat. Ce-i drept m-a scos niște treabă cu noaptea-n cap din pat, că altfel iar vedeam ziua printre draperii. Și foarte fericită că lucrurile au mers ca unse, o iau agale la picior pe Magheru. Și merg și casc ochii. La aceleași veșnice magazine, dar mereu schimbate. Casc ochii la clădiri, la oameni, la razele de soare. Mă opresc. Mă întorc brusc și pun mâna pe clanță. Arunc un ochi fugitiv pe geam. E o singură femeie pe o bancă. Apăs încet, aproape cu teamă să nu deranjez pe cineva. Mi-e frică cumva să nu scârțâie. Scârțâitul e ca un mare gong. E anunțul prezenței tale oriunde ai fi. Nu scrârțâie. Întru timid. Nu știu unde să mă uit. Sus? Jos să nu mă împiedic? Mă dau in stânga. Mă simt total stingherită. Mă așez. Citesc afișul: vă rugăm să nu puneți picioarele pe bara de îngenunchiere. Pfiu, bine că au pus afiș că asta a fost primul instinct să-mi poposesc picioarele. Mă atrăgea catifeaua roșie de pe bara aia … nici nu m-am gândit că e pentru îngenunchiat… Îmi dau seama că sunt în București din 2001 și că am bătut bulevardul ăsta între ASE și Universitate fără număr. Dar nu am avut curiozitatea să intru în bisericuța romano-catolică până azi. Azi m-a întors din drum să o vizitez. În capul meu era că e o catedrală care se întinde nesfârșit dincolo de marginea străzii. E mică. Vroiam să văd dacă simt ceva. Nu le am cu biserica. Cu religia cu de-astea. M-am așezat atentă să nu pun picioarele pe bară. Mă cuprinsese un fel de smerenie al unui cod de bune maniere necunoscut. Căscam ochii. Încercam să prind energii. De ce vin oamenii la biserică? Ce le aduce lăcașul ăsta? Și cum căscam ochii pe pereți realizez că toate statuile și toate icoanele sunt încărcate cu durere. Cu toții au capul plecat. Cu toții par suferinzi. Gizăz e răstignit în centru în plină durere. E un loc al durerii. Simt cum mă apasă toată boala lumii. Cum mă strivește atâta suferință. De ce se duc oamenii într-un loc îndurerat? Cum poate să te încarce pozitiv durerea care urlă prin pereți? Nevoia de bine înseamnă mai întâi validarea durerii? E ca un holocaust. Fiecare cărmădidă a prins în porii ei grijile și durerile fiecărui suflet care i-a trecut pragul să se roage. E ca un film horor.
Nu am știut cum să ies mai repede. Vroiam aer și frumos și bine. Am închis totuși ușa cu atenție să nu se lovească. De ceva timp am o senzație de energie pozitivă care zace-n mine. E ca un zăcământ descoperit și adus la suprafață. Și se reflectă în frumos. În raze și zâmbete și căldură sufletească. În zen și calm și dragoste. Durerea există. Colcăie și ea. E ca o lavă care erupe când găsește fisuri. Dar dragostea asta…..energia asta de-mi vine să iau lumea-n brațe pe stradă și să le spun cât sunt de frumoși …. energia asta pe care o irosesc cu cine nu merită, energia asta care mă face să plutesc.
Stau pe lespedea de la Lupoaică. E o zi oarecare de luni. E aproape pustiu. Oamenii sunt la muncă. E mijlocul zilei. Eu stau pe o piatră în mijlocul orașului și mă uit la oamenii. Un cerșetor îmi cere un leu. Mie cine îmi dă un leu? Oamenii sunt frumoși. Și buni. Doar că tot oamenii îi strică. Îi fac urâți și răi.
Oriunde aș arunca un ochi pe infinitul internetului, mi-e aproape imposibil să nu văd articole cu reguli: 15 reguli să ai o viață fericită, 101 reguli pentru o viață sexuală mai ceva ca-n filmele porno, 299 de reguli ca să slăbești, 569 de reguli cu ce să mănânci, alte 1586 de reguli cu ce să nu mănânci din care 456 erau încadrate la bine să mănânci, 86 de reguli cum să plimbi cățelul, 256 de reguli cum să te caci elegant, 569759 de reguli cum să ai o viață mai bună, 731 de reguli cum să te prinzi că ești în depresie, 256 de semne că ești îndrăgostit, 369854 de reguli cum să crești copii, 15978 de semne că te înșeală, 36578 de reguli cum să devii bogat, eventual pest noapte …. și cred că aș putea scrie până mi-ar cădea toate unghiile.
Și dacă ai sta să le pui cap la cap pe toate … toate se includ și toate se exclud. Mănâncă banane că au potasiu. Nu mânca banane că îngrașă. Mânâncă carne că suntem omnivori. Cum să mănânci care?!! Sari pe el când vine acasă! Cum să sari? Trebuie să fii inabordabilă și lasă-l să sară el pe tine că altfel pari că ești disperată! Mă amuză teribil oamenii care scriu astfel de articole …încerc să mi-i imaginez cum merg ei așa și le mai vine câte o regulă, o notează în carnețel, se trezesc din somn că au mai visat o regulă și apoi le pun cap ca la cap și zâmbesc cu colțul gurii când dau upload la articol.
Eu nu am suportat regulile niciodată. Am fost forțată de împrejurări și mic copil și adult să mă supun și să le respect. Dar am o vârtsă la care am înțeles că unii oameni de asta au nevoie, de reguli. Să le spună alții ce și cum, de parcă părerea lor, experiența lor de viață și educațională le conferă o anumită autoritate. O pulă. Trăim într-o lume guvernată de reguli, frici și panici. Exploatate la miximum de cei care au prins slăbiciunile: ești furioasă? Îți dăm noi un set de reguli cum să nu mai fii furioasă. Ești timid? Îți spunem noi un set de reguli cu ce să faci să nu mai fii timid.
Pentru că e ușor să faci reguli. E greu spre imposbil să le spui oamenilor ce să simtă și cum să simtă. Sau cum să facă să simtă. Pentră că fiecare dintre noi, are propriile trăiri, frici, sentimente, principii, reguli. Suntem 7,3 biliarde de oameni pe pământ. Dacă toți ne-am spune propriile reguli filtrate prin propriile vieți… Avem nevoie de reguli ca să ne protejăm pe noi și pe cei din jur. Avem nevoie de sentimente și rațiune ca să ne iubim pe noi și pe cei din jur.
Azi am mai dat de un astfel de articol … 15 Things to stop doing to yourself …. și mi-a plăcut ultimul…. Stop Just Reading & Start Doing – As amazing as books, quotes and even articles such as this one can be to help remind us of what we already know it’s time that we all regularly put these things into action. Allow these resources to become a starting point rather than a regularly needed reminder.
Suntem unici. Suntem la fel, dar atât de diferiți! Și putem să ne filtrăm informațiile. Și putem să facem și ce simțim. Nu doar ce am fost învățați că e trebuie făcut sau că e bine sau e rău. Sau putem să citim în continuare reguli făcute pentru a exploata slăbiciunile. Care sunt slăbiciuni atâta timp cât noi le permitem.
Mă gândeam la mine. Mă gândesc la mine. M-am conștientizat. Eu sunt eu. Eu trebuie să fac ceva cu mine. Pentru mine. Să trăiesc. Să exist. Să mă bucur de timp. Am timp berechet acum. Oare? Da. Nu mai lucrez. Nu mai merg la birou. Am terminat cu corporațiile. Ocupația actuală? Mă cac pe mine de frică!
Pe zi ce trece sunt mai paralizată. Ce dracu fac? De ce să mă apuc? Ce să fac? Cum? Încotro? Să plec din țară să spăl vase? Unde e orgoliul meu? Unde sunt visele mele? Erau ale mele? Linișteeeee! O iau razna. Și nu pot să mă adun. Sunt undeva jos, sunt o flegmă căzută din spațiu. Și mi-am adus aminte că era o perioadă când refulam dracii corporatiști aici. Aș putea să refulez și acum chinurile de a lua viața de la capat, nu? Numai că parcă nu mai e atât de fun …. de fapt e fun …că atunci când mă apucă un râs nervos nu mă mai opresc. Asta dacă reușesc să plâng și să nu mai țin în mine.
Unde pula mea e timpul? Sunt în contratimp. Aș vrea să pun degetul pe secundă și să o opresc. Să mă adun. O secundă. Atât vreau. Mă perpelesc între cu ce plătesc chiria, m-aș apuca de o afacere, dar ce? și ce pula mea fac eu? Aș urla. Aș urla ziua în amiaza mare când ies să plimb câinele, aș urla după-amiaza când mă bag la metrou și stau înghesuită în miros de excel și corporații, aș urla seara când pot să mă culc când vreau eu că nu trebuie să mă mai trezesc dimineață.
Am timp să merg la piață. Am timp să mă văd cu prietenii. Mare parte dintre ei sunt la muncă deci tot în funcție de programul lor se fac și ieșelile. Și nu oricum. Că acum nu mai am bani, deci nu ne mai vedem oriunde. Sau cu durere de portofel.
Am timp să fac curat. Și e curat! Am timp să o ard aiurea, fără grabă. Am timp să mă uit la filme. Am timp să mai și creez. Am timp să prelucrez, să decupez pozele și să le pun pe fb și pe blog. Am timp să mă îngrijorez. De ce nu comandă lumea. Ce fac greșit? Fac urât? Păi de ce să mai continui atunci dacă nu place? Mai bine mă duc în Africa? Cum? Am timp să caut. Am timp să-mi fac griji și să pierd timpul panicată. Că sunt terifiată.
Și a mai trecut o zi. Ce pula mea am făcut azi? Ce pot să fac mâine? Cum mă adun? Sunt blocată precum acul de la secundar al unui ceas care rămâne fără baterie. Și bat pasul pe loc. Și timpul trece. Și trebuie să plătesc chiria. Și telefonul. Și clabul. Și să mănânc. Și să trăiesc. Și să nu-mi mai fie frică.
Mi-am amintit că am un blog. Că era o vreme în care scriam cu drag, aberam orice rahat prindeam. Dar am devenit în timp un om pe care lipsa timpului îl face să se prioritizeze. Și mi-e comod să dau vina pe timp. E cel mai simplu: n-am timp.
N-am timp să scriu, n-am timp să ies cu prietenii, n-am timp să fug de colo colo că de fapt n-am timp să-mi fac rutele cât mai optime. N-am timp să răspund la telefon că timpul meu devine timpul altcuiva. N-am timp să stau la discuții pentru că cineva mi-a cumpărat timpul. N-am timp să mă plâng pentru că timpul nu-i al meu. N-am timp. N-am timp pentru că sunt un roboțel teleghidat. Și roboțeii n-au timp. N-am timp că m-am înglobat în tot felul de proiecte personale care îmi ocupă timpul pe care nu-l am și din păcate nici pentru ele n-am timp cât mi-aș dori. N-am timp nici să dorm cât vreau că trebuie să fac chestii. Sunt precum o minge care se rostogolește prin viața. Uneori nu are nevoie de timp ca să prindă pe retină zâmbete, priviri, discuții, lacrimi, sunete. Dar de cele mai multe ori mă rostogolesc mai departe prin praful haotic din jurul meu. Și ridic praful în urma mea încât mă fac nevăzută cât ai clipi. Și fug repede pentru că n-am timp de pierdut.
N-am timp să mă mai gândesc la ce bine și ce rău. Omul care n-are timp se bucură precum un cățeluș la os când uită de timp. Omul fără timp își aburește creierul cu alcool, jointuri și sex ca să uite că abia și-a făcut timp și pentru ele. Omul fără timp nu știe ce zi e. Omul fără timp nu știe ce ai spus mai devreme pentru că nu te asculta. Era în alt timp. Omul fără timp e dependent de remindere. Reminder că e timpul să … . e timpul să …. N-am timp să spun nimic. Și uit ce aș fi avut de spus deși capul vâjie de cuvinte nespuse. Cuvinte reînghițite și care devin uitate. Și uit că poate aș mai fi avut ceva de spus. Dar n-am timp să mă mai gândesc la asta.
Dacă aș avea o baghetă magică și aș opri timpul, oare ce aș face cu el? M-aș uita la oamenii din jur care și ei fug grăbiți. N-aș mai putea să mai țin pasul cu ei. M-aș pierde în timpul meu.
Îmi plac fulgii de zăpadă. Fulgii care sărută vârful nasului. Fulgii care se pun cuminți unul peste altul. Fulgii care croșetează pături ce acoperă întinderile vaste ale pămânului negru. Fulgii albi care te orbesc. Fulgii care ți se topesc în palmă.
Îmi place zăpada. Zăpada ce scârțâie sub bocanci. Zăpada ce poartă strălucirea a milioane de ochișori. Zăpada care-mi vorbește. Care-mi povestește de pașii apăsați ce o străbat, de lopețile ce o azvârl cât colo, de vântul ce o dansează-n ceruri. Zăpada ce te cheamă să devii una cu ea, să te arunci în neantul alb.
Îmi plac țurțurii țanțoși. Ce-mi zâmbesc de sub streșini. Țurțurii ce privesc prin cristalinul pur al stelelor strălucitoare la nimicul din noi. Țurțurii plini de lumina neliniștită a ecoului tăcerii. Țurțurii care se pierd sub susurul cald al zâmbetului.
“……. Cine esti tu și unde ai fost până acum? ” Wtf? Și m-am simțit de parcă-mi băgasem degetele-n priză. STOP. Prea multă profunzime, prea multe întrebări, prea multe universuri șoptite dintr-o suflare. Și totuși … univers temporal și spațial….cine-s și pe unde bântui. Cine-s eu? Am o vagă idee … dar la ce bun să știu? Pentru tine sunt cine nu sunt, pentru altcineva sunt șefa cea miștocară, pentru altcineva sunt angajata cu o <problemă de atitudine>, pentru altcineva sunt tipa de la 6, pentru altcineva sunt prietena pe umărul căreia plânge, pentru altcineva sunt femeia imposibilă…..pot să fiu cine vreau eu. Cum vreau eu. Așa cum sunt.
Sunt milioane de clipe adunate și pierdute, sunt milioane de vorbe șoptite și neauzite, sunt milioane de fulgi topiți, sunt milioane de raze și umbre . Trăiesc și mor prin milioane de pori, adun și dau drumul. Sunt actorul principal în propria-mi piesă de teatru, sunt libelula prinsă între palme, sunt apa și aerul din juru-mi, sunt nămolul și noxele dinăuntru-mi. Sunt rotocoalele de fum din țigara de după, sunt veninul din sânge, sunt viața din vene. Sunt suma permutărilor a tot ceea ce fac, ce simt, ce zic. Sunt minusul matricelor a tot ceea ce nu fac, ce nu simt, ce nu zic. Sunt monstrul din coșmaruri și zâna din vise. Sunt Pinguina, Pinguinulfurios, Adriana, sunt…..
Poti sa-mi dai ce nume vrei tu, poti sa-mi spui cum vrei. Eu sunt eu.
Acum câteva zile discutam cu cineva legat de bloguri. Și am ajuns la blogul meu.
Oricine ar da de blogul ăsta ar lua-o la fugă. Câcat, câcat, curve, nervi draci. …Mda, micul meu sac de box. Împărăția dracilor, refulărilor, micul colț cu nimic, despre nimic, despre orice. Oricum în ultima perioadă chinurile talentului m-au ținut ocupată și departe de pinguin. Am făcut forme prin culori, m-am relaxat, m-am enervat, am stricat și am meșterit chestii.
Îmi amintesc de primul desen, din clasa a-v-a, cu care cam câștigat mențiune la un concurs național. Tema a fost “1Decembrie”. Apoi, singurul lucru care mi-a mai rămas din adolescență e o agenda măzgălită prin anul 2001.
Apoi iar pauză. Acum doi ani m-a lovit iar și m-am apucat direct de pictat pereți.
Și de atunci, din ce în ce mai acut, de după blog, mă aventurez cu pensula pe pânze, coli, haine sau orice-mi pică-n mână. De după blog mă joc, mă prezint, mă ascund.
Și pe blog și de după blog sunt la fel. Prind formă și culoare pentru nu mai am aripi să pot zbura.
Primul film din categoria “filme vechi alb-negru” l-am văzut acum câțiva ani, A șaptea pecete (1957). M-a impresionat mult, dar n-am aprofundat acest segment. De curând, am reluat acea secțiune de filme total ignorată și chiar refuzată de mine. Numai pe bază de recomandari am prins gustul pășind pe La strada (1954), am rămas pe gânduri după Persona (1966), iar mai dăunăzi mai-mai să-mi pice depresia din cui în cap după Goodbye Again – Vă place Brahms (1961).
Goodbye Again nu-i un film nici de tăiat vene, nici Bruce Willis nu salvează lumea, nici tocilarul nu rămâne cu prințesa liceului….ci e un film despre viață. Cum viața rămâne viață. Rămâne supusă fricii, prejudecăților, propriilor fobii, compromisului, rutinei.
M-am cam speriat. Mă și vedeam singură la 40 de ani, panicată de vârsta, de condiția mea. De fapt cel mai tare mă sperie acel compromis major de a fi cu cineva pentru a nu fi singură, de auto orbire și autoconvingere că dragostea nu există atâta timp cât primordiale sunt prejudecățile, principiile societății și nevoia acută de a iubi o iluzie, chiar dacă acea iubire îți face tot atâta bine cât ai sta pe șinele de cale ferată și ar trece peste tine un tren.
Dar oare la asta ajungem cu toții? Câți oameni au tăria să înfrunte fricile? Câți oameni cunosc iubirea? Câți o păstrează? Câți trăiesc nefericiti îngrădiți de contracte numpțiale? Câți oameni nu mai pot iubi pentru că și-au dat sufletul într-o iubire pierdută? Câți oameni nu realizează ce-au pierdut decât după ce acea persoană nu mai e lângă ei? De ce bărbații înșeală? Ne luăm rămas bun cu adevărat?
Dacă vă ține psihicul, vă recomand din suflet filmul. Dacă nu, am auzit că a apărut un film nou cu Jean Claude Van Damme.
Sunt rotocoalele de fum din țigara de după, sunt veninul din sânge, sunt viața din vene. Sunt suma permutărilor a tot ceea ce fac, ce simt, ce zic. Sunt minusul matricelor a tot ceea ce nu fac, ce nu simt, ce nu zic. Sunt monstrul din coșmaruri și zâna din vise. Sunt Pinguina, Pinguinulfurios, Adriana, sunt…..
Pinguinulfurios's Blog 
Si-au dat cu parerea