Posted tagged ‘mizerie’

Sunt o curvă

5 February 2016

Mă gândeam că prostituția e cea mai veche meserie din lume. Că femeile alea fac ce știu / ce pot ele, își vând corpul. Nu am studiat problema cu statistici, câte o fac din nevoie, câte din plăcere, câte din dereglaje psihice … ideea e că o fac. Și într-un final, indiferent de motivație, o fac pe bani. Pentru bani. Societatea ne educă că e un lucru rău, imoral, că femeile care fac asta (mai nou și bărbații), și oricare ar fi termenul contemporan …dama de companie, model de videochat etc, femeia își oferă corpul pe o perioadă de timp unei persoane pentru a-i oferi plăcere. O iluzie de moment, de scurtă durată. Pentru că trebuie să mănânce, să plătească facturi, să se îmbrace, să plătească o chirie, să…să … Orice ai face e pe bani. Ele muncesc. Își expun corpul, desfac picioarele, cască gura, fac ce li se cere …. Cealaltă persoană primește o iluzie scurtă. Iluzia că a primit ce a vrut. Sex, orgasm, companie, atingere, refulare și lista ar putea continua.

Eu, îmi ofer zi de zi, de luni până vineri corpul, de la 9 la 18,00 prin prezența mea fizică unui job. Și nu numai. Mintea mea e acolo. Nu pot evada, nu mă pot gândi la altceva în timp ce trag de formule și tastez și cu picioarele ca să fac cât mai multe în același timp. Zi de zi, suport cel puțin o persoană (în speță superiorul) cu toanele lui, fac ce vrea el, cum vrea el. Mă îmbrac cum dicteaza compania. Să fiu business că reprezint imaginea și pozitia cu mândrie. Am/ nu am chef trebuie să răspund, să raportez, să mimez zâmbete la discuții mediocre. Pentru că am de plătit facturi. Pentru că aproape orice aș vrea să fac are o monedă de schimb. Timpul meu, corpul meu, mintea mea. Mă vând pe mine ca să-mi cumpăr alte plăceri în viață, să simt că nu sunt chiar degeaba și că îmi mai rămâne puțin timp și pentru mine. Timp în care să-mi redau corpul și mintea pentru mine. Să cred că eu sunt stăpânul meu și fac ce vreau cu ele. Să dorm cum vreau eu, cu cine vreau eu, să mă îmbrac cum vreau eu, să ies unde vreau eu …. să profit de puținele ore rămase libere din viața mea pentru mine. Asta dacă pot să evadez fără să adorm gândindu-mă la nu știu ce proiect de predat sau mai știu eu ce am de terminat urgent a doua zi.

Nu suntem toți la fel. Fiecare cu “norocul” lui. Al meu lipsește. Mă prostituez. Fizic și psihic. Ofer plăcere prin rezultate negru pe alb. Ofer orgasme prin cifre. Fac ce mi se cere și infinit peste. E muncă. E captivant ce fac. Jobul e interesant. Dar o fac pentru bani. Pentru toanele frustrării unei alte persoane.

Da, știu, eu aleg ce fac cu viața mea.

În acest moment al vieții sunt o curvă.

BRD tot mai simplu – și mai dublu

16 August 2012

În viață se spune că întotdeauna te întâlnești de două ori. Așa a fost și cu mine cu BRD. N-a fost dragoste la prima vedere. A fost o nevoie urgentă de credit. Și mi-am blestemat zilele până mi-am închis creditul și socotelile cu banca. Și cum de ce ți-e frică nu scapi, ca  nouă angajată la o mare corporație, iar dau nas în nas cu BRD: plata salariilor. Iar cont deschis, acum iar bătaie de cap să scap de ei.

Dar omii au aflat că există mail. Și acum dau mailuri disperate să mă duc să ridic nu știu ce câcat de card de la ei. O să le las câcatul să-l mănânce singuri. Dar cireașa de pe tort a venit cu mailul de mai jos de la serviciul vocalis. Nu știu exact ce face serviciu respectiv, știu doar că-l plăteam.

Pot să spun că mă bucură enorm că sunt un “stimat client” și că mă impresionează până la lacrimi dobitocenia lor. Puteți vedea cu ochiul vostru magic și singuri, orice comentariu cred că ar pieri pe lângă măiestria echipei BRD care s-a scremut destul de mult să încropească acest spam de doi bani:

Tot mai simplu. De la simplu la dublu! 

Ne câcam pe noi și ei tot pe noi

13 December 2011

Mă cam chinui de ceva timp să mai arunc câteva rânduri pe-aici, dar n-am avut nicio tragere de inimă. Dar asta până am găsit în cutia poștală copacii tranșați și tipăriți cu primele zvâcniri ale alegerilor de la anu’.

Tărtăcuță ăsta, cu nume de puță, ușor oligofren și nea’ Primaru’ Negoiță puternic sub efectul laxativelor, tăiat de călduri și transpirat, deschis la guler gata – gata să se cace pe binele cetățenilor, parcă ar ieși din poză să ne zică cât e bine le e lor și cât de fraieri suntem noi.

Or fi și oameni care o duc bine, care au câștigat licitațiile cu primăria, care papă bugete, pe principiul știm că se fură, dar măcar se vede că face ceva.  Iarba-i verde, panseluțele-s panseluțe, bordurile-s borduri, parcurile-s parcuri, iubim și câinii vagabonzi, colcăie șobolanii sub noi.

Ne plângem de milă că suntem o nație de câcat, pentru că doar asta știm să facem. Și să mai murim de ciudă pe capra vecinului, să ne văităm că ne cade drobul de sare-n cap și oricât s-ar căra soarele cu găleata-n casă, tot întuneric e.

Da, sectorul 3 se schimbă, noi ne schimbăm, năravul ba. Oare fântânile alea câți bani spală ele? Mai contează? Vorba aia, măcar se vede că face ceva. E bine. Cetățenii sunt informați și consultați. Și împroșcați cu câcat. Întotdeauna în bine.

Țigan, rom, rrom: tot un câcat

19 July 2011

Introducere: Azi de dimineață am deschis cutia pandorei. Teve-ul. Numai bălării. L-am lăsat să meargă aiurea. Cică matinal de dimineață. Corect ar fi știrile de la ora 5 de la Pro Tv la ora 7 dimineata pe Antena 1. Cele mai des auzite expresii per minut erau: “au sunat la 112”, “oamenii legii”, “au deschis o anchetă”, “se caută vinovatul”, “trupurile neînsuflețite”, “viteza excesivă”, “concubina”, “pumn”, “cuțit”, “sânge”. Ați prins ideea.

Cuprins: Între reportajele cu violuri, accidente, mutilări, mai să scap cana de cafea din mână când aud știre de senzație: “Romii solicită modificare definiției cuvântului țigan din DEX“. Și nu numai. Vor scuze publice pentru discriminare. Detalii aici.

În loc de încheiere: Peiorativ, da’ mie cine-mi cere scuze că-i suport? Pe noi cine pula mea ne apără? Noi nu suntem discriminați că trăim printre ei? Prejudiciul nostru moral că-i avem lângă noi, printre noi, în blocuri, la colț de stradă, în tramvai? Atingerea demnității mele umane unde dracu e? Demnitatea mea că în preajma lor trebuie să țin de geantă sau că trebuie să traversez sau că nu pot să trec pe stradă că stau ca vitele-n drum și sparg seminte? Că cerșec pe unde apucă, că fură tot ce întâlnesc în cale, că sunt puși numai pe șmecherii și înșelăciuni, că nu produc nimic ci doar trăiesc din asigurări sociale, alocații și programe de integrare? Că distrug tot ce întâlnesc în cale? Nouă cine pula mea ne cere scuze? Pe noi cine morții măsii ne apără?  Pulea Spătaru’! Intergați țiganii! Apărați țiganii! Protejați-i! Și dați-le foc!

Retarzi împuțiți

9 May 2011

Să vă fut în gură de țărani cocliti aduși la capitală. De oligofreni retarzi (e pleonasm, nu?) care așteaptă “mașina”. “Mașina” e un autobuz! Autobuzul are geamuri care se deschid! Nu se țin închise ca să vă mirosiți bășinile și să vă usture ochii! Să stați precum sardinele și să vă adulmecați putoarea și să urlați să închid geamul că se face curent! Da! Se face curent cu capul ăla gol! Se face o tornadă de prostie, idioțenie și nesimțire crasă!

Mergeți voi cu “mașina” și adulmecați-vă putorile!

E așa de frumos să mergi prin ploaie!

Vine

24 March 2011

Vine vara. Iz de grătare sfârâind se ridică dintre blocuri.

Gata

10 June 2010

Viaţa e uneori un domino. Dacă cade o piesă, o mişcă şi pe următoarea ş.a.m.d. O schimbare o precede pe următoarea. Un şir întreg de schimbări.

Nu mai am  chef de nimic. Mă duc să mă culc că-mi pică ochii-n tastatură.

Gata.

Frumosul urât

25 September 2009

Mă gândeam că ar fi cazul să mai scriu și despre ceva frumos. Dar cum vecinul meu s-a gândit (sau nu!) să-mi dea trezirea cu noaptea-n cap și nu oricum…direct cu bormașina-n creieri, s-a dus dracului toată starea mea de bine. Ce căști, ce perne-n cap, nimic. Până nu și-a terminat omul treaba ioc liniște. Iar cu spume la gură de la prima oră de s-au speriat și piticii din vis. Și uite așa, îți strică un idiot ziua. Lucrurile frumoase există. Le văd. Le aud. Dar prefer să le păstrez pentru mine. Pentru că oricum cele exterioare, care nu mă privesc direct sunt atât de puține!

Un nou loc de joacă pentru copii amenajat în intersecție pe cinci metri pătrați. E de bine, nu? Dar nu în intersecție în mijlocul noxelor și a claxoanelor! O roabă de nisip, un topogan și două bănci nu se pot numi loc de joacă!

Ducem lipsă de spații verzi. Ghivecele cu tuia din intersecții nu sunt o soluție! Cu atât mai puțin carele alegorice din gard viu sau palmierii sau brazii argintii.

Locuri de parcare. Nu există. De fapt nu sunt suficiente. Dar se aplică legea! Se ridică mașinile parcate pe unde a apucat fiecare!

Și exemplele sunt multe! Sunt oameni care pun botul la toate țigăniile făcute de edili. Maică, al meu primar a făcut și a dres. Eu nu pot să mă bucur de ele. Pentru că sunt făcute în bătaie de joc, sunt doar de ochii lumii credule și sunt convinsă că se ascund niște devize în spate de te urci pe pereți. Nu pot să mă bucur sau să laud ceea ce face statul pentru noi. Pentru că nu am ce! Aproape orice se transformă în bâlci, în chici, în bătaie de joc. Cel puțin, Bucureștiul arată ca o mare groapă de gunoi, peste care s-au pus beculețe de Crăcin ca să mai ia ochii.

Și nu-mi rămân decât bucuriile mele personale. Și pentru astea nu mi-am luat tălpășița de aici.

Sete mare!

16 July 2009

Respir. Aer murdar. Aer poluat. Aer curat. Aer proaspăt. Tot trupul respiră cu mine. Fiecare por. Fiecare por trăieşte cu mine, prin mine. Respir dar mă sufoc. Nu am aer. Sufletul nu respiră. Ţipă. Miroase a mucegai din ce în ce mai puternic. Sunt pe jos. E ud şi murdar. Mâinile îmi tremură. Picioarele-mi sunt amorţite. Sufletul e îngheţat. Mii de perechi de ochi mă privesc. Citesc prin mine. Parcă sunt goală, dar nu-s. Doar în mine e gol şi pustiu.

Privirile lor asupra mea spun totul. Nu-i nevoie de cuvinte..pentru ca ei ştiu că doar eu îi pot salva.  Îmi adun ultimele forţe şi încerc să fac primul pas. Parcă acum învăţ să merg. Parcă acum mă ridic pentru prima dată. De aici de sus nu mai văd mizeria şi umezeala. Dar îi văd pe ei…pe toţi. Sunt atât de mulţi şi neajutoraţi. Ţip. Ţip atât de tare că se sfărâmă lanţurile porţilor. Şi ţip în continuare.  Stau încremenită iar cei din jurul meu o iau la fugă. Sunt ca nişte gândaci. Colcăie în toate părţile. Doar eu stau deasupra lor. Mi-ar veni să zâmbesc, dar de fapt nu-mi vine. Nu pot să mă bucur. Simt că mai sunt atât de multe de făcut. Şi o iau şi eu la fugă.

Sunt afară. Mă dor ochii. Albastru sus. Verde jos. Albastru sus. Verde jos. Sunt singură. Mi-e sete. Am buzele crăpate şi gura uscată. Mi-e sete.

Şi mă trezesc şi dau o fugă la bucătărie după apa. Ohh, cât de bună e apa!

Nu am titlu, dar e legat de vaca din filmuleţul de mai jos

15 July 2009

Ţaţa Scrofiţa s-a trezit azi de dimineaţă. E sâmbătă. E obosită. A croşetat câteva goblenuri săptămâna trecută. E liftieră. Şi are timp. Dar e obosită. Cum mă, toţi idioţii acum vor cu liftul..ce bă, scări nu aveţi..e replica ei inteligentă de sefă de cutiuţă plimbătoare de metal. Se crede şefă peste lift. Că ăla face ce zice ea. 

Scrofiţa noastră e venită de la ţară. Încă îl regretă pe răposatul…ăla care i-a dat casă la capitală, loc de muncă. Acum o duce greu. Pe vremuri putea să crească şi ea un pui, o găină pe balcon, acum cu europenele, cu integrarea – pe care oricum nu le înţelege – nu mai poate. Balconul a devenit inutil. De fapt, i-a găsit repede întrebuinţare…pune acolo tot ce nu-i mai trebuie în casă.

Casa trebuie să arate bine…mileurile sunt apretate, aragazul spălat, bibelourile aranjate iar praful e sub covoare. Că nu se ştie când apare vecina de vis-a-vis pentru o cană de zahăr şi mai stau şi ele la o bârfă. De cele mai multe ori povestesc de curva  aia de la doi pe care o tot ia unul cu o maşină străineză.  Apoi de Jose Armando care o înşeală pe Gaviota din telenovela lor preferată, sau de criză, sau de ştirile de la ora cinci, sau de ăla de seara trecută de la OTV. Din când în când se laudă fiecare cu ce a mai făcut de mâncare. Şi se vede…

Dar deviem de la subiect…azi, sâmbătă s-a hotărât să facă curat pe balcon..nu de alta, dar nu mai încape. Probabil dacă avea cu două sute de kile mai puţin, mai amâna activitatea, şi oricum trebuie să facă loc viitoarelor gunoaie. Ce bine că are căsuţă cu vedere în spate…nu stă cu faţa să vadă gunoaiele de pe bulevard.  Şi-a pus Scrofiţa noastră maieoul roz, pantalonii scurţi, şi-a aranjat permanentul din cap şi s-a pus pe treabă. Puff…câte s-au adunat.  Cu o dexteritate de invidiat, femeia apucă, trage, nu mai selecteză nimic şi aruncă. Aruncă. Peste geamul de la balcon. De-le dracu! Atâta timp cât nu sunt la ea..ce mai contează unde le aruncă, ce aruncă.

Aseară m-am uitat de mai multe ori la filmuleţul ăla…şi parcă nu-mi venea să cred. Acum ceva timp am văzut documentarul Home – lansat pe 5 iunie 2009. Am plâns. Şi este doar un documentar! Pe care-l recomand cu o insistenţă nesimţită.

După ce am văzut-o şi pe vaca aia, retarda mintală, nesimţită şi oligofrenă şi mă gândeam în ce mediu trăim, mi-am dat seama că nu vreau copii, copii care să trăiască printre specimenele  astea care parcă prind amploare din ce in ce mai mare. Şi care se perpetuează…şi cei care vin din urma noastră sunt la fel de praf. Nimanui nu-i mai pasă de cel de lângă el, nu-i mai pasă de el însuşi. De  respectul de sine. Nu mai vreau să trăiesc în mediul toxic! Ca şi societate, ca şi insituţii, ca şi oameni, ca şi cam tot ce e in jurul nostru. Că nu mai văd nimic frumos…doar mizerie şi mi-e scârbă.

Ahh, ştiaţi că doar doi din nouă copii născuţi sunt români? Că restul sunt ţigani! Şi din ăştia, câţi o să ne plătească pensiile? Cum să nu-ţi vină acru-n sânge şi pitici pe creier?