El. Unicul.

M-am săturat. De tot. M-am plictisit. Nimic nou. Aștept să-mi pice o piatră-n cap ca să am ce povesti. Că aștept, că nu-mi prea vine să-mi bag singură capul între zizi.

Am o stare de rupere de pulă. O moleșeală că până și Ghiță, singurul meu neuron și-a luat concediu și stă pitit la umbră. Am avut un pește pe care-l chema Ghiță. Un pește într-un acvariu băh…! Nu mai știu ce face. Oare mai trăiește sau l-au făcut pane? Și pe neuronul meu m-am hotărât să-l numesc la fel. Că se aseamănă cu pecștiucul. Stă în lumea lui, tre’ să-i dau de mâncare, când o ia razna îl amorțesc cu niscaiva alcool, zburdă când vrea el, când ți-e lumea mai dragă și ai vrea să facă o tumbă, să scoată ceva inteligent, el doarme.

Îmi place de Ghiță. E încăpățânat din cale-afară, are ambiție, ca să nu mai zic de orgoliu. Din când în când vrea să se culturalizeze. Mă mai pune să citesc o carte, uneori îi sunt suficiente doar subtitrările de la filme. Atât de putoare e. Ghiță a trecut prin multe. Biblioteci întregi, cluburi, școli. A frecat și duda, i-am arătat și corporațiile. A adormit prin baruri, l-am plimbat prin țări străine, dar tot în lumea lui înoată.

E unic. E în lumea lui și nu-i ajunge.

Random

Aș putea să scriu despre cuțite. Despre ace. În sânge. Prin vene.

Aș putea să scriu despre tânăra gaură neagă. O adolescentă fugită de acasă de la 50 de milioane de ani lumină de Pământ.

Aș putea să scriu despre cai verzi pe pereți și cucuie în frunte.

Aș putea să scriu despre mine. La ce bun?

Dar nu pot să încropesc nimic. Degetele sunt țepene pe tastatură, gândurile o iau razna, se scurg pe sub unghii pe litere dar nu pot să țin pasul cu ele.

Dar, reminder două evenimente:

– Miercuri ultimul concert Grimus pe 2010. În Club A.

– Vineri concert Anathema. În Silver Church.

Mereu.

Bă…prea multe

Mda….sunt la polu’ sud la mine-n cap.

Nu am avut net și nici timp. De aia mă câcâi să ajung la București. Dar câcații ăștia pun bețe-n roate. Mi s-a cam luat …și nu chiar. Mă enervează acum.

Hai…un ultim efort …. mai am mai puțin de 400 km.

Săr’mâna!

Nu am titlu’

Acu’ vreun an juma’ m-a chinut talentul să-mi fac blog. Nu mă întrebaţi de ce, că întrebați degeaba.

Ideea e că azi, cum mă plictiseam, am aruncat un ochi prin arhivă. Am aruncat și celălalt ochi pe la omii pe care-i citesc. Și am văzut că și Evergreen a sesizat lipsa de vorbării pe bloguri … Dar mă uit la mine. Eu recunosc.  Eu sunt o putoare ordinară. O leneșă. Până să scriu două cuvinte îmi trec prin cap alte o sută de chestii. Și decât să aberez (ca acum) mai bine închid dracului taraba.

Îmi pun poze cu pinguini pe facebook. Din lipsă de ocupație. Cred că îmi omor singură neuronii aiurea cu prostii. Din lipsă de activități intelectuale. Nu am timp să fac nimic din ce îmi propun. Îmi vine să o iau la picior. Doar să merg. Sau să zbor. Ca Forrest Gump cu alergarul. Just feel like walking. Just feel like flying! Dar trebuie să-mi dea careva un șut în cur să mă arunce din pat. E atat de bine să vegetezi. Cafea, țigări, muzică bună și leneveală. Am prea mult timp liber și nu știu ce să fac cu el. Prin urmare îl pierd aiurea.

Atât.

Aroganţă

Prânz. Munci. Plictis.

Mi-am luat jacheta, mp 3 player-ul, ţigările şi am uşchit-o în parc. Au apărut dudele! La prânz nu eram în parc decât eu şi bătrânii şi mamele cu plozi. Aroganţă. Atât.

         

Pinguin + Gâză = Pinguin cu muște-n cap

Prin asfalt prăfuit mă poartă pașii. În sfârșit picioarele gândesc fără mine. Mă poartă pe unde vor ele, când au chef. Mâinile în sfârșit adună ce flori vor ele, nasul adulmecă ce miresme vrea el, urechile aud doar ce vor ele să audă, iar ochii privesc dincolo de ceea ce vor să vadă. Nu mai caută răspunsuri, nu mai caută alți pași, nu mai privesc în gol.

Azi mi-a intrat în ochi o gâză. O musculiță. Băga-mi-aș mi-am zis și primul impuls a fost să mă frec la ochi. De ce? De ce să nu o las să trăiască? În mine, prin mine. Ce dacă era dezorientată, amețită, dărâmată? Poate așa și-a găsit culcușul. La umbra pleoapelor, unde-și potolește foamea cu gheață și setea cu lacrimi. Unde nu ajunge furtuna, vântul, praful. O simbioză perfectă. O protejez ca să-mi împrumute aripile ei. Dar dacă rămâne fără aripi nu moare? Dacă-i iau aripile nu o să mai fie musculiță? Ba da și chiar mai mult, o să devină o zână. O să crească cu mine, prin mine. O să mă învețe să zbor și să mă ascund de praful de stele.

O tentativă

Am vrut să scriu. Despre multe.

Despre viață, despre dragoste, despre ură, despre oameni. Dar au scris alții cu secole înaintea mea și o vor mai face alții mult timp de acum înainte.

Apoi am vrut să scriu despre Oprescu și mobilierul din Centru Vechi, despre Teo Trandafir în politică, despre Vadim și noua iubire cu PSD-ul. Dar la ce bun? Consum energie aiurea. De-aia am pus link. Și cine are chef de știri știe unde să caute.

Apoi am vrut să scriu iar despre bălăriile mele venite fix din puțul gândirii. Dar e prea complicat.

Așa că până la urmă nu am scris nimic.

Aiurea ….

– Nu m-am obișnuit cu ora de vară. Eu încă funcționez aiurea.

– Au înflorit copacii.

– O să detonez boxele bisericilor. Mi se alătură careva?

– Am în spatele blocului o ceată de pisici în călduri.

– Am intrat cred că pentru a doua oară în viața mea (și sper și ultima) la Mec-ul de la Unirii. Cred că l-am văzut pe Puff Daddy acolo. Că-i strălucea unuia urechea până în capătul celălalt, dar nu i se vedea fața.

– De ce piți cu papornițele de 50 L atârnate de braț își țin telefoanele în mână? Oare nu l-ar găsi în geantă dacă sună, sau e mai cul așa?

– Mi-e frică de bicicliști. Când eram mică m-a luat unul sub roți / spițe rău. Zilele astea era s-o pățesc iar. Norocul lui. Că-l avariam grav. Nu știu să merg pe bicicletă.

– M-am uitat la știri la TeVeu. Nu mai făcusem asta de câteva luni. Am pierdut timpul aiurea.

– Cine rahat cu perje e Syda ăsta? Dar Bianca –  Leșinata lu’ Bote?

– Mi-am luat o groază de cărți noi. Nu am timp să le citesc.

– Mi-am făcut cont pe Facebook. Ce mă mai distrez uitându-mă la pozele altora! Unii se cred chiar cul.

– Dacă mai văd oameni nervoși la prima oră îi iau la palme! Și dacă mai dau de tuta aia de la BRD când mă duc să plătesc rata, scot pistolul! Cu apă! Să-i fac un duș rece.

– Programul pe luna asta. Aici. Plus un Haggard! Abia aștept!

– Nu fac link exchange. Mi se rupe de topuri, de zălist, de draci. Nu fac pomelnice de sănătate ca la biserică. Dacă găsesc pe careva pe gustul meu, îl pun la panou ca să vadă și alții.

– Aș mai continua, dar m-am aberat destul pentru seara asta.

P.S: aveți grijă cum manevrați ouăle! 😀

Plictis mare

În sfârşit vineri. Ziua trece greu. Şi mi-am terorizat colegii vreo jumătate de oră cu asta. La cât de tare puteau răsufla boxele de pe birou. S-au crispat puţin, dar le-a trecut repede. Şi s-au mai crispat după ce au ascultau a treia oară. Dar mi-am făcut damblaua.  Şi i-am scutit de nebunia mea. Am revenit la căşti.

Bălării de vineri

E vineri. Mă simt ca luni. Când am impresia că mai e o veşnicie până la sfârşitul săptămânii. Una peste alta, mă enervez că nu pot să nu mă enervez. Că nu am cum să fiu ignorantă. Nu m-a ţinut prea mult ruperea de pulă. Ploaie, campanie electorală, câini şi câcaţi pe străzi….ce-ţi poţi dori mai mult? Momentan îmi doresc o pernă şi o păturică. Şi să mă cuibăresc. Merge şi la birou..cam incomod, dar acum aş dormi şi din picioare. Că am căzut din pat de dimineaţă. Şi mă doare undeva. La propriu şi la figurat.

Şi cică aşa ar arăta biroul viitorilor terminaţi. Care nu trăiesc. Doar muncesc.