Offret – Sacrificiul (1986)

Imi era pofta de un film bun. Da’ bun. Un film care sa te lase inert pe canapea cu tigara arzand in mana, iar tu sa fii departe de fum. Si am mers la sigur: Tarkovski. Nu ai cum sa dai gres cu filmele lui.

Sacrificiul? Asteptarea? Rutina? Salvarea? Visul? Nebunia? Pasiunea? Reactia? Ce se schimba-n noi si reactionam in cele mai stranii moduri? Care e punctul de echilibru interior? Sinopsisuri gasiti ca e plin pe net, chiar daca unele sunt idioate, facute de omi care s-au uitat la trailer si au incercat sa incropeasca cateva randuri descriptive. E de fapt un film al monologului interior, spus cu voce tare sau infaptuit. E un ecou al vocilor, al trairilor, al depresiei al modului de gandire si rezultatul educatiei si cautarii de sine. E laitmotivul baietelului de 6 ani care nu vorbeste, caruia aproape nu se vede fata si care doarme la scenele dezlantuite ale adultilor. Copacul fara viata care deschide si inchide povestea familiei nefericite si macinata de pasiuni ascunse, legenda cu un alt final: copacul prinde viata prin vocea baiatului. Relatia inexistenta cu Dzeu, frica care il face pe om sa se roage si sa dea curs promisiunilor chiar daca lumeste este egala cu nebunia.

Personajele sunt simbolice si macinate de povesti ascunse: postasul care aduce vesti si nu e ceea ce te astepti sa para: e pasionat de Nietzsche, gandire filozofica, fost profesor de istorie. Sotia personajului principal  e indragostita pe ascuns de cel mai bun prieten sotului ei, dar prinsa intr-o casatorie datorita potentialului de actor extraordinar, acum plina de frustrarile renuntarii barbatului si a incapacitatii de a-l intelege, servitoarea care pare ca ar avea puteri mistice, de fapt un misticism atat de simplu si primar: sexul. Planurile nu deruta. Toate elementele se suprapun si explozeaza cu vestea unei catastrofe mondiale. Este catastrofa interioara, explozia interna al eului.

Un film incarcat si totusi atat de simplu. Terenul arid din jur, tropaitul pasilor, scartaitul podelor, te tin ancorat in lumea exterioara, pentru a te lasa sa te pierzi cu personajele in ecourile interioare

.

Plictis mare

În sfârşit vineri. Ziua trece greu. Şi mi-am terorizat colegii vreo jumătate de oră cu asta. La cât de tare puteau răsufla boxele de pe birou. S-au crispat puţin, dar le-a trecut repede. Şi s-au mai crispat după ce au ascultau a treia oară. Dar mi-am făcut damblaua.  Şi i-am scutit de nebunia mea. Am revenit la căşti.