El. Unicul.

M-am săturat. De tot. M-am plictisit. Nimic nou. Aștept să-mi pice o piatră-n cap ca să am ce povesti. Că aștept, că nu-mi prea vine să-mi bag singură capul între zizi.

Am o stare de rupere de pulă. O moleșeală că până și Ghiță, singurul meu neuron și-a luat concediu și stă pitit la umbră. Am avut un pește pe care-l chema Ghiță. Un pește într-un acvariu băh…! Nu mai știu ce face. Oare mai trăiește sau l-au făcut pane? Și pe neuronul meu m-am hotărât să-l numesc la fel. Că se aseamănă cu pecștiucul. Stă în lumea lui, tre’ să-i dau de mâncare, când o ia razna îl amorțesc cu niscaiva alcool, zburdă când vrea el, când ți-e lumea mai dragă și ai vrea să facă o tumbă, să scoată ceva inteligent, el doarme.

Îmi place de Ghiță. E încăpățânat din cale-afară, are ambiție, ca să nu mai zic de orgoliu. Din când în când vrea să se culturalizeze. Mă mai pune să citesc o carte, uneori îi sunt suficiente doar subtitrările de la filme. Atât de putoare e. Ghiță a trecut prin multe. Biblioteci întregi, cluburi, școli. A frecat și duda, i-am arătat și corporațiile. A adormit prin baruri, l-am plimbat prin țări străine, dar tot în lumea lui înoată.

E unic. E în lumea lui și nu-i ajunge.