O zi de joi plină de miercuri și de vineri

Cică e joi. Așa o fi. Acum că am tot timpul doar pentru mine zilele mele se măsoară în dimineți (pardon, amiezi) și seri (pardon, nopți). Se măsoară în zâmbete, în cugetări, în imagini, în trăiri. Mă speriasem la un moment dat că îmi irosesc timpul. Nu îl irosesc. Îmi trec mâna prin el, îl simt cum trece pe lângă mine și odată cu el mă bucur că îl am. E doar pentru mine. E al meu. Îl strâng în brațe. Ne ținem de mână și facem totul împreună. Eu cu timpul meu. În timpul meu și în ritmul meu.

E timpul meu să merg agale. Să casc ochii la clădiri ponosite și la oameni inexpresivi. E timpul meu să ascult discuții tâmpe și să zâmbesc de complezență ca apoi să mă minunez. E timpul meu pe care îl acord fiecărei frunze la care mă holbez. E timpul meu cu mine, adânc, în suflet. E timpul meu să beau o vodkă bună între miercuri si vineri la ceas de noapte. E timpul meu în care pot să zâmbesc, să ascult, să mă las curtată. E timpul meu în care pot să fiu tristă, să plâng, să înjur. E timpul meu în care caut sclipirea din privirile oamenilor, caut adevărul și sinceritatea. E timpul meu în care primesc și ofer. E timpul meu pe care-l folosesc să scriu rândurile astea, e timpul vostru pe care-l folosiți ca să citiți.

E timpul meu. E timpul vostru. E timpul pe care nu știm să-l simțim. Nu știm să-l iubim. Îl vedem dușman. Pentru că totuși fiecare pas făcut e din timpul nostru. Și e pentru noi. Fiecare pas dintr-o joi ne îndepărtează de miercui și ne apropie de vineri. Ne apropie sau ne îndepărtează. De noi, între noi. E timpul care zboară.

E timpul ca azi să fie joi. E timpul să știm că ieri a fost miercuri. E timpul să știm că mâine va fi vineri.

E timpul….

Plictis mare

În sfârşit vineri. Ziua trece greu. Şi mi-am terorizat colegii vreo jumătate de oră cu asta. La cât de tare puteau răsufla boxele de pe birou. S-au crispat puţin, dar le-a trecut repede. Şi s-au mai crispat după ce au ascultau a treia oară. Dar mi-am făcut damblaua.  Şi i-am scutit de nebunia mea. Am revenit la căşti.

Bălării de vineri

E vineri. Mă simt ca luni. Când am impresia că mai e o veşnicie până la sfârşitul săptămânii. Una peste alta, mă enervez că nu pot să nu mă enervez. Că nu am cum să fiu ignorantă. Nu m-a ţinut prea mult ruperea de pulă. Ploaie, campanie electorală, câini şi câcaţi pe străzi….ce-ţi poţi dori mai mult? Momentan îmi doresc o pernă şi o păturică. Şi să mă cuibăresc. Merge şi la birou..cam incomod, dar acum aş dormi şi din picioare. Că am căzut din pat de dimineaţă. Şi mă doare undeva. La propriu şi la figurat.

Şi cică aşa ar arăta biroul viitorilor terminaţi. Care nu trăiesc. Doar muncesc.