Pinguin + Gâză = Pinguin cu muște-n cap

Prin asfalt prăfuit mă poartă pașii. În sfârșit picioarele gândesc fără mine. Mă poartă pe unde vor ele, când au chef. Mâinile în sfârșit adună ce flori vor ele, nasul adulmecă ce miresme vrea el, urechile aud doar ce vor ele să audă, iar ochii privesc dincolo de ceea ce vor să vadă. Nu mai caută răspunsuri, nu mai caută alți pași, nu mai privesc în gol.

Azi mi-a intrat în ochi o gâză. O musculiță. Băga-mi-aș mi-am zis și primul impuls a fost să mă frec la ochi. De ce? De ce să nu o las să trăiască? În mine, prin mine. Ce dacă era dezorientată, amețită, dărâmată? Poate așa și-a găsit culcușul. La umbra pleoapelor, unde-și potolește foamea cu gheață și setea cu lacrimi. Unde nu ajunge furtuna, vântul, praful. O simbioză perfectă. O protejez ca să-mi împrumute aripile ei. Dar dacă rămâne fără aripi nu moare? Dacă-i iau aripile nu o să mai fie musculiță? Ba da și chiar mai mult, o să devină o zână. O să crească cu mine, prin mine. O să mă învețe să zbor și să mă ascund de praful de stele.

Prima zi

Astăzi este prima zi din restul vieţii mele! Am văzut că dincolo de zid e soare. Alt soare. Care mă cheamă blând şi mă atrage. Aseară mi-a arătat că viaţa e frumoasă.  Am învăţat că e scurtă şi că merită trăită. Că nu e timp de cer gri şi ochi înlăcrimaţi. Poveştile frumoase sunt făcute pentru a fi spuse, cele triste pentru a fi uitate. Pinguinul a fost ucis, dar a inviat. Cu poftă de viaţă, de nou, de necunoscut. Simt cum îmi curge-n vine puterea, setea de mine!  Viaţa e ca un pocal din care trebuie să sorbi tot timpul. Cu o singură sorbitura te poţi îmbăta, iar mahmureala mult prea grea. Mi-e sete şi vor sorbi fiecare picătură din viaţă. Tot timpul. Până la ultima suflare! Să simt că trăiesc!

Mă simt ca o gâză care a descoperit că are aripi, că poate să zboare. De fapt, le-am avut dintotdeauna, dar uitasem că pot să zbor!

Doar eu, Adriana.