Posted tagged ‘Polul sud’

Astenie de toamnă

26 October 2015

Azi e o zi frumoasă de plimbat. Ce-i drept m-a scos niște treabă cu noaptea-n cap din pat, că altfel iar vedeam ziua printre draperii. Și foarte fericită că lucrurile au mers ca unse, o iau agale la picior pe Magheru. Și merg și casc ochii. La aceleași veșnice magazine, dar mereu schimbate. Casc ochii la clădiri, la oameni, la razele de soare. Mă opresc. Mă întorc brusc și pun mâna pe clanță. Arunc un ochi fugitiv pe geam. E o singură femeie pe o bancă. Apăs încet, aproape cu teamă să nu deranjez pe cineva. Mi-e frică cumva să nu scârțâie. Scârțâitul e ca un mare gong. E anunțul prezenței tale oriunde ai fi. Nu scrârțâie. Întru timid. Nu știu unde să mă uit. Sus? Jos să nu mă împiedic? Mă dau in stânga. Mă simt total stingherită. Mă așez. Citesc afișul: vă rugăm să nu puneți picioarele pe bara de îngenunchiere. Pfiu, bine că au pus afiș că asta a fost primul instinct să-mi poposesc picioarele. Mă atrăgea catifeaua roșie de pe bara aia … nici nu m-am gândit că e pentru îngenunchiat… Îmi dau seama că sunt în București din 2001 și că am bătut bulevardul ăsta între ASE și Universitate fără număr. Dar nu am avut curiozitatea să intru în bisericuța romano-catolică până azi. Azi m-a întors din drum să o vizitez. În capul meu era că e o catedrală care se întinde nesfârșit dincolo de marginea străzii. E mică. Vroiam să văd dacă simt ceva. Nu le am cu biserica. Cu religia cu de-astea. M-am așezat atentă să nu pun picioarele pe bară. Mă cuprinsese un fel de smerenie al unui cod de bune maniere necunoscut. Căscam ochii. Încercam să prind energii. De ce vin oamenii la biserică? Ce le aduce lăcașul ăsta? Și cum căscam ochii pe pereți realizez că toate statuile și toate icoanele sunt încărcate cu durere. Cu toții au capul plecat. Cu toții par suferinzi. Gizăz e răstignit în centru în plină durere. E un loc al durerii. Simt cum mă apasă toată boala lumii. Cum mă strivește atâta suferință. De ce se duc oamenii într-un loc îndurerat? Cum poate să te încarce pozitiv durerea care urlă prin pereți? Nevoia de bine înseamnă mai întâi validarea durerii? E ca un holocaust. Fiecare cărmădidă a prins în porii ei grijile și durerile fiecărui suflet care i-a trecut pragul să se roage. E ca un film horor.

Nu am știut cum să ies mai repede. Vroiam aer și frumos și bine. Am închis totuși ușa cu atenție să nu se lovească. De ceva timp am o senzație de energie pozitivă care zace-n mine. E ca un zăcământ descoperit și adus la suprafață. Și se reflectă în frumos. În raze și zâmbete și căldură sufletească. În zen și calm și dragoste. Durerea există. Colcăie și ea. E ca o lavă care erupe când găsește fisuri. Dar dragostea asta…..energia asta de-mi vine să iau lumea-n brațe pe stradă și să le spun cât sunt de frumoși …. energia asta pe care o irosesc cu cine nu merită, energia asta care mă face să plutesc.

Stau pe lespedea de la Lupoaică. E o zi oarecare de luni. E aproape pustiu. Oamenii sunt la muncă. E mijlocul zilei. Eu stau pe o piatră în mijlocul orașului și mă uit la oamenii. Un cerșetor îmi cere un leu. Mie cine îmi dă un leu? Oamenii sunt frumoși. Și buni. Doar că tot oamenii îi strică. Îi fac urâți și răi.

E oare astenia de toamnă?

 

Advertisements

Îndreptar de bună purtare la concerte

5 March 2015

Ante P.S: e pentru Dudui. Doamne și domnișoare.

Deci, fei,  te-ai dușat (sper pentru binele tău și a celor din jur, chiar dacă e încă frig și ai haine groase să știi că mirosul trece prin haine), te-ai învârtit prin casă și ai probat toate ținutele posibile, te-ai machiat, coafat, te-ai demachiat și ai luat-o de la capăt, te-ai declarat multumită cu juma de gură că ești okei, te pregătești să ieși și tu ca tot omul să socializezi. La un concert să zicem. Pentru o viață mai bună, te rog să ai câteva aspecte în vedere:

– pentru siguranța celor din jur, nu-ți prinde părul cu cleme contondente. Nu faci decât să arăți că ai un cuib în cap și riști să scoți ochii lumii.

– pentru comoditatea ta, dar și pentru ficatul celor din jurul tău, nu veni cu poșeta aia colturoasă și tare și rigidă de la H&M. Nu de alta, dar în benzna aia nimeni nu o să bage de seamă că ai cea mai bună poșetă a ta. Și riști să primești un shot în ea, ca alcoolul cică mai înmoaie.

– dacă ai 5897 de kile și esti cât Păsări-Lăți-Lungilă, evită tocurile. Arăți ca o elefănțică pe picioroange și nimeni nu va observa pantofii de la “orice produs la 12 lei”. Și nu vrei să ți se rupă vreun toc tocmai în seara asta când ai stat nemâncată ca să pară că nu ai burtă și ești o suplă.

– fii mai discretă când te-uiți-să-vezi-dacă-se uită-careva-la-tine. Dacă a pus careva ochii pe tine, și are coaie, găsește el o cale să se împiedice de tine și să cădeți amândoi în așternuturi.

– De cele mai multe ori, scopul unui concert, fie că ai ajuns acolo printr-o conjunctunctură a lui Mercur retrograd în Jupiter sau te-ai dus în cunoștință de cauză e să îi asculți pe oamenii ăia. NU să povestești tu aproape urlând însoțitorilor din grup ce ai mai făcut la muncă. NU trebuie să te ascultăm pe tine, fei!

– Distracția NU e pe facebook. Nu sta în beznă, cu fața luminată de telefon în timp ce beleștii ochii și te uiți la pozele altora care vor să pară că au o viață. Pentru că: lumina rece te face să arăți mai bătrână și mai obosită. Nu pari nici mai interesantă, nici mai cool. Nu se vede că ai ifon 7.

P.S: În rest, să ne (re)vedem cu bine la următoarele concerte!

 

 

Am timp, unde pula mea e timpul?!

7 July 2014

Mă gândeam la mine. Mă gândesc la mine. M-am conștientizat. Eu sunt eu. Eu trebuie să fac ceva cu mine. Pentru mine. Să trăiesc. Să exist. Să mă bucur de timp. Am timp berechet acum. Oare? Da. Nu mai lucrez. Nu mai merg la birou. Am terminat cu corporațiile. Ocupația actuală? Mă cac pe mine de frică! 

Pe zi ce trece sunt mai paralizată. Ce dracu fac? De ce să mă apuc? Ce să fac? Cum? Încotro? Să plec din țară să spăl vase? Unde e orgoliul meu? Unde sunt visele mele? Erau ale mele? Linișteeeee! O iau razna. Și nu pot să  mă adun. Sunt undeva jos, sunt o flegmă căzută din spațiu. Și mi-am adus aminte că era o perioadă când refulam dracii corporatiști aici. Aș putea să refulez și acum chinurile de a lua viața de la capat, nu? Numai că parcă nu mai e atât de fun …. de fapt e fun …că atunci când mă apucă un râs nervos nu mă mai opresc. Asta dacă reușesc să plâng și să nu mai țin în mine.

Unde pula mea e timpul?  Sunt în contratimp. Aș vrea să pun degetul pe secundă și să o opresc. Să mă adun. O secundă. Atât vreau. Mă perpelesc între cu ce plătesc chiria, m-aș apuca de o afacere, dar ce?  și ce pula mea fac eu? Aș urla. Aș urla ziua în amiaza mare când ies să plimb câinele, aș urla după-amiaza când mă bag la metrou și stau înghesuită în miros de excel și corporații, aș urla seara când pot să mă culc când vreau eu că nu trebuie să mă mai  trezesc dimineață.

Am timp să merg la piață. Am timp să mă văd cu prietenii. Mare parte dintre ei sunt la muncă deci tot în funcție de programul lor se fac și ieșelile. Și nu oricum. Că acum nu mai am bani, deci nu ne mai vedem oriunde. Sau cu durere de portofel.

Am timp să fac curat. Și e curat! Am timp să o ard aiurea, fără grabă. Am timp să mă uit la filme. Am timp să mai și creez. Am timp să prelucrez, să decupez pozele și să le pun pe fb și pe blog. Am timp să mă îngrijorez. De ce nu comandă lumea. Ce fac greșit? Fac urât? Păi de ce să mai continui atunci dacă nu place? Mai bine mă duc în Africa? Cum? Am timp să caut. Am timp să-mi fac griji și să pierd timpul panicată. Că sunt terifiată.

Și a mai trecut o zi. Ce pula mea am făcut azi? Ce pot să fac mâine? Cum mă adun? Sunt blocată precum acul de la secundar al unui ceas care rămâne fără baterie. Și bat pasul pe loc. Și timpul trece. Și trebuie să plătesc chiria. Și telefonul. Și clabul. Și să mănânc. Și să trăiesc. Și să nu-mi mai fie frică.

Pantofii

28 November 2012

Plouă. Plouă șiroaie. Se spală cerul. Râuri de ape curg pe străzi. Oamenii stau pitiți. Nici nu mai ies din case. Nu mai au curaj să-și poarte trupurile prin jegul cerului. Cei curajoși adoră fiecare picătură de apă, fiecare stop de ploaie pe trup ca o atingere divină. Într-o stație de autobuz, sub un adăpost mai mult de formă oamenii stau ciorchine îmbrățișați-n gânduri așteptând mijlocul de transport. Toți au fie pelerine, fie umbrele, fie cizme. Printre șiroaiele de la marginea străzii ies în evidență doi oameni. Ei nu ai nici pelerine, nici umbrele, nici cizme. Ei poartă pantofi. Eleganți, office, maro. Doi oameni care până acum câteva clipe poate nici nu se știau. Vine autobuzul. El spre îndreaptă spre mașină.

–          Stai!

Se auzi puternic în spatele lui. Bărbatul în pantofi maro se opri cu fața încă îndreptată spre mașină. Femeia încercă să facă doi pași spre el, dar se opri în mulțimea făcută ciorchine.

–          Scuze că te-am oprit. Acum ai pierdut și autobuzul. Îmi cer scuze.

Se auzi din nou vocea femeii calmă și caldă.

Lui nu-i venea să creadă urechilor. Era acea voce care-ți alintă sufletul, acea voce în care te pierzi. Rămăsese împietrit. Era vocea ei? Nu putea să se întoarcă. Era prins de ciorchinele de oameni dintre ei.

–          Nu-i nimic. O să mai vină altul.

Se gândea ce să zică. Nu știa ce. Îi era să nu pară prost dacă nu era ea, îi era teamă să nu pară penibil dacă era ea și el ezita în a o recunoaște.

–          Nici nu mă așteptam să te văd aici! Adăugă ea.

–          Scuze, am rămas blocat aici. Nici nu pot să mă întorc. Sunt un mare țăran, dar chiar nu pot să mă mișc.

–          Stai relaxat. Acum îmi dau seama că te-ai mai tuns! Și cât de dor mi-a fost de alunuița aia mică de pe ceafa ta!

Era clar. Era mut de uimire. Și dacă ar fi fost  singur și s-ar fi putut întoarce nu ar fi făcut-o. Cum să dea ochii cu ea? Cum?

–          Ha Ha! Râse el. Tu ce mai faci?

–          Așteptam autobuzul. Tu n-ai mai dat niciun semn de viață. Ai fugit mâncând pământul.

–          Ahhh, nu! Chiar mă grăbeam. Știi doar că eram atât de răvășit că nu aveam stare. Trebuia să fac ceva!

–          Și? Ai făcut ceva în privința asta? Ai fost la doctor?

–          Da. Da. Spuse el grăbit. Tu ce mai faci? Dornic să schimbe subiectul.

–          Sunt bine. Dar lasă asta. Zi ce ți-a zis doctorul. Ai ceva sau a fost un accident de nu ți s-a mai sculat?

Atunci i-a părut bine că nu o privea-n ochi. Că toți oamenii ciorchine erau între ei și că nu-i vedeau fața. Simți o ușoară bătaie de compasiune pe umăr. Compasiunea unui ciorchine.

–          Sunt bine. Normal că-s bine. Dar cum dracu să mi se mai scoale când te-am văzut goală cu trei țâțe și pulă?

Stare

29 February 2012

Stare. Un pic mai friguț. Un pic mai călduț. Cuibăreală. Draci. Zen. Filme. Multe filme. Mâzgălituri. Muzică. Multă muzică.

De-ale iernii

9 February 2012

Îmi plac fulgii de zăpadă. Fulgii care sărută vârful nasului. Fulgii care se pun cuminți unul peste altul.    Fulgii care croșetează pături ce acoperă întinderile vaste ale pămânului negru. Fulgii albi care te orbesc. Fulgii care ți se topesc în palmă.

Îmi place zăpada. Zăpada ce scârțâie sub bocanci. Zăpada ce poartă strălucirea a milioane de ochișori. Zăpada care-mi vorbește. Care-mi povestește de pașii apăsați ce o străbat, de lopețile ce o azvârl cât colo, de vântul ce o dansează-n ceruri. Zăpada ce te cheamă să devii una cu ea, să te arunci în neantul alb.

  Îmi plac țurțurii țanțoși. Ce-mi zâmbesc de sub streșini. Țurțurii ce privesc prin cristalinul pur al stelelor strălucitoare la nimicul din noi. Țurțurii plini de lumina neliniștită a ecoului tăcerii. Țurțurii care se pierd sub susurul cald al zâmbetului.

Iarna ne îngenunchează în toată splendoarea ei.

Mi-am găsit casă!

19 December 2010

Cam sclipicioasă așa, mă cam scoate din anonimat și toată lumea vine să-și facă poze la mine pe prispă. Câtă lipsă de respect!