Posted tagged ‘societate’

Următorul vă rog!

14 October 2015

În viață cunoaștem tot felul de oameni. Cu care interacționam mai mult sau mai puțin. Înteresant e că de cele mai multe ori ne trezim povestind despre cei care ne-au influențat în extreme. Adică muiștii și oamenii de suflet. Vrem oare să-i categorisim? La ce bun până la urmă?

De-a lungul vieții corporatiste am cunoscut niște exemplare remarcabile. Atât de remarcabile că îmi venea să-i pun pe masa de disecție să înțeleg cum dracu pot să funcționeze, cum poate prostia să fie atât de agresivă că ajungeau să calce în picioare și să mănânce suflete doar ca să rămână ei intacți. Mă întrebam adesea cum dorm oamenii ăia noaptea, dacă au remușcări sau dacă pentru ei e atât de natural acest instinct de supraviețuire că sunt complet liniștiți cu felul lor de a fi.

Am cunoscut schizofrenici cu care îmi era greu să port o discuție dar care mă fascinau că îmi puneau mintea să gândească, să urmăresc firele lor epice și cum săreau de la o imagine la alta.

Am cunoscut oameni simpli cu suflet mare. Oameni care îi pun pe alții pe primul loc lăsându-se pe ei pe cel mai ultim plan. Oameni frumoși în fața cărora mă întrebam de unde nevoia asta de a face bine pentru altii și de a se neglija complet de propriile nevoi.

Am cunoscut oameni cărora nu le-am cuprins tainele. Oameni mistico-angregați într-o lume în care vroiam să mă cuibăresc, să gust boem din misterele lumii și să o ard în fum de iarbă.

Am cunoscut oameni minuați, prieteni la bine și la greu.

Am cunscut dragostea aia fără cuvinte, din priviri. Și am cunoscut și sexul ăla demențial de înălțător  din cauza căruia ajungi la spital. Am cunoscut și durerea și despărțirea. Am cunoscut dorul. Am cunoscut depresia. Am cunoscut fericirea. Am cunoscut teama. Am cunoscut indiferența când nu-mi păsa de oameni. Am cunoscut labagii, drogați, alcoolici, timizi, prefăcuți, mascați, deschiși, zâmbitori, minunați. Am cunoscut oameni și de fiecare dată mă minunam … de fiecare dată când ziceam că le-am văzut pe toate mai apărea un specimen care-mi bulversa mintea. Cum se poate să exiști așa? La fel cum ei probabil se întreabă cum exist eu așa.

Am învățat oare ceva? Am învățat că oamenii ăștia apar cu un scop în viața ta. Cred eu în mintea mea de pinguin că oamenii ăștia te ajută să te dezvolți. Ar fi prea simplu să zic că unii mi-au făcut rău și alții mi-au făcut bine. Pe unii îi iubesc și acum, de alții puțin îmi pasă. De unii mi-e milă. De unii mi-e scârbă. Pe mulți poate i-am uitat. Cu toții s-au construit într-un buchet frumos de flori. Mai cu mărăcini, mai cu țepi, mai orbitori, mai colorați. Acum, când mă uit în urmă, pot să zic că fiecare experiență mi-a făcut bine. Am suferit pierderea iluziilor, mi-am plâns furioasă incapacitatea de a citi oameni și de a mă lăsa manipulată. Dar când ștergi lacrimile, vezi dincolo de uscăciuni frumusețea. Te vezi pe tine. Te vezi pregătit să întâlnești oameni care să te marcheze și care să te fascineze. Te vezi pe tine mai puternic și mai frumos.

Ce bine că suntem atât de diferiți! Următorul vă rog!

 

Advertisements

Câcat…..

15 November 2011

Câcat. Te uiți în jur și numai câcaturi. Câcații de  popi se plimbă cu merțane și babele leșină prin frig așteptând să pupe niște gunoaie. Câcații de la conducere ne împut cu vorbărie cu iz de diaree. Câcații de parlamentari se șterg grijulii unii pe alții la poponeț. Câcaturi de tabelașe. Câcați pe stradă. Câcaturi de principii. Câcatul de feisbuc îmi sugerează să mă împrietenesc cu actuala muiere a fostului. Ce de câcat.

Am avut o zi de câcat.

Goodbye again

6 November 2011

Primul film din categoria “filme vechi alb-negru” l-am văzut acum câțiva ani, A șaptea pecete (1957). M-a impresionat mult, dar n-am aprofundat acest segment. De curând, am reluat acea secțiune de filme total ignorată și chiar refuzată de mine. Numai pe bază de recomandari am prins gustul pășind pe La strada (1954), am rămas pe gânduri după Persona (1966), iar mai dăunăzi mai-mai să-mi pice depresia din cui în cap după Goodbye Again – Vă place Brahms (1961).

Goodbye Again nu-i un film nici de tăiat vene, nici Bruce Willis nu salvează lumea, nici tocilarul nu rămâne cu prințesa liceului….ci e un film despre viață. Cum viața rămâne viață. Rămâne supusă fricii, prejudecăților, propriilor fobii, compromisului, rutinei.

M-am cam speriat. Mă și vedeam singură la 40 de ani, panicată de vârsta, de condiția mea. De fapt cel mai tare mă sperie acel compromis major de a fi cu cineva pentru a nu fi singură, de auto orbire  și autoconvingere că dragostea nu există atâta timp cât primordiale sunt prejudecățile, principiile societății și nevoia acută de a iubi o iluzie, chiar dacă acea iubire îți face tot atâta bine cât ai sta pe șinele de cale ferată și ar trece peste tine un tren.

Dar oare la asta ajungem cu toții? Câți oameni au tăria să înfrunte fricile? Câți oameni cunosc iubirea? Câți o păstrează? Câți trăiesc nefericiti îngrădiți de contracte numpțiale? Câți oameni nu mai pot iubi pentru că și-au dat sufletul într-o iubire pierdută? Câți oameni nu realizează ce-au pierdut decât după ce acea persoană nu mai e lângă ei? De ce bărbații înșeală?  Ne luăm rămas bun cu adevărat?

Dacă vă ține psihicul, vă recomand din suflet filmul. Dacă nu, am auzit că a apărut un film nou cu Jean Claude Van Damme.

Închis pentru inventar

19 October 2011

Inventar. Cu toții îl facem. Vrând nevrând. Conștient sau nu. Și anul acesta am decis ca inventarul să aibe loc fix azi, nu cum se obișnuiește în noaptea de petrecanie dintre ani.

Păi să vedem ce am realizat anul acesta. Oficial, potrivit codului de conduită socială nu am realizat nimic. Unii ar putea zice că la vârsta mea sunt o mare ratată. Că n-am nimic. N-am casă, n-am masă, n-am plozi, n-am pirostriile puse. Ce-am făcut până acum? Nimic. Am spart semințe la meciuri și filme, am fumat 56725147 țigări, am băut niște cisterne de alcool, am crescut vânzările la farmacia din colț pe Nurofen. Am pierdut nopțile prin bodegi, mi-am futut icrele pe la corporatiști, din când în când am mai făcut curat prin casă, am pus flori în ghivece, o dată am reușit chiar să spăl geamurile. Nu sunt nici mai bogată, nici mai săracă, nici mai deșteaptă și sper că nici mai tâmpă.

Ar trebui să trag linie? Să văd unde mă situez pe o scară de valori impusă de societate? La ce mi-ar folosi? M-ar motiva să-mi iau casă și masă? Să torn doi plozi doar ca să fiu în rând cu lumea? Nu. M-ar ajuta să știu încotro mă îndrept? Aș înnebuni dacă aș ști ce mă așteaptă.  Sunt în derivă.  Mă izbesc de coloanele societății, de limitele gândirii înguste, mă ciocnesc de necunoscute. Pic și mă adun. Răbufnesc și mă calmez. Simt și trăiesc. Trăiesc și nu simt nimic.

Cum a ieșit inventarul? Am de recuperat pierderi? De compensat? Am câștiguri necontabilizate? N-am nimic. Mă am pe mine. Am ce am în jur. Ce pot să aleg și ce nu. Declar inventarul închis. Neconcludent. Se va repeta ……  la un moment dat.

Dama cu camelii

27 October 2010

De Alexandre Dumas fiul. Deci da. Numai ce am terminat de citit cartea. Deci nu. Așa ceva nu există. Dar e atât de real.

Spicuiam pe net după păreri, opinii … bla bla-uri. Dar nu am văzut ca nimeni să treacă de condiția de prosituată a personajului principal.

Este un roman fără vârstă fără epocă, făra timp. Este un roman al iubirii, al condiției umane. Pe lângă principiile de moralitate precum ale unui manual de bune maniere, povestea de dragoste se poate regăsi la fel de bine și acum o mie de ani și se poate regăsi și peste încă cinci sute. Un el și o ea. O societate care-i condamnă, care-i etichetează, care-i arată cu degetul. Dar pentru a depăși limitele unui timp, personajele sunt creionate atât de constrastant, oferindu-le condiții atât de diferite, încât ideea de bază a romanului pe care o intuiești, o știi și o trăiești cu fiecare rând nu face decât să te cuprindă atât de tare că nu-ți mai vine să lași cartea din mână, dar în același timp să dai cu ea de toți pereții.

Un roman care arată dura și crunta realitate că uneori dragostea nu e suficientă. Că există multe ale lucruri mai mari sau mai mici care pot distruge un univers. Și parcă nu era suficientă moartea visului lor, autorul interconectează foarte profund detaliile prin care moartea dragostei duce implicit și la moartea unuia dintre personaje. În cazul de față al celui mai puțin cast, al celui care nu s-a aliniat moralității societății.

M-a deprimat. Nasol …