Posted tagged ‘amintiri’

Următorul vă rog!

14 October 2015

În viață cunoaștem tot felul de oameni. Cu care interacționam mai mult sau mai puțin. Înteresant e că de cele mai multe ori ne trezim povestind despre cei care ne-au influențat în extreme. Adică muiștii și oamenii de suflet. Vrem oare să-i categorisim? La ce bun până la urmă?

De-a lungul vieții corporatiste am cunoscut niște exemplare remarcabile. Atât de remarcabile că îmi venea să-i pun pe masa de disecție să înțeleg cum dracu pot să funcționeze, cum poate prostia să fie atât de agresivă că ajungeau să calce în picioare și să mănânce suflete doar ca să rămână ei intacți. Mă întrebam adesea cum dorm oamenii ăia noaptea, dacă au remușcări sau dacă pentru ei e atât de natural acest instinct de supraviețuire că sunt complet liniștiți cu felul lor de a fi.

Am cunoscut schizofrenici cu care îmi era greu să port o discuție dar care mă fascinau că îmi puneau mintea să gândească, să urmăresc firele lor epice și cum săreau de la o imagine la alta.

Am cunoscut oameni simpli cu suflet mare. Oameni care îi pun pe alții pe primul loc lăsându-se pe ei pe cel mai ultim plan. Oameni frumoși în fața cărora mă întrebam de unde nevoia asta de a face bine pentru altii și de a se neglija complet de propriile nevoi.

Am cunoscut oameni cărora nu le-am cuprins tainele. Oameni mistico-angregați într-o lume în care vroiam să mă cuibăresc, să gust boem din misterele lumii și să o ard în fum de iarbă.

Am cunoscut oameni minuați, prieteni la bine și la greu.

Am cunscut dragostea aia fără cuvinte, din priviri. Și am cunoscut și sexul ăla demențial de înălțător  din cauza căruia ajungi la spital. Am cunoscut și durerea și despărțirea. Am cunoscut dorul. Am cunoscut depresia. Am cunoscut fericirea. Am cunoscut teama. Am cunoscut indiferența când nu-mi păsa de oameni. Am cunoscut labagii, drogați, alcoolici, timizi, prefăcuți, mascați, deschiși, zâmbitori, minunați. Am cunoscut oameni și de fiecare dată mă minunam … de fiecare dată când ziceam că le-am văzut pe toate mai apărea un specimen care-mi bulversa mintea. Cum se poate să exiști așa? La fel cum ei probabil se întreabă cum exist eu așa.

Am învățat oare ceva? Am învățat că oamenii ăștia apar cu un scop în viața ta. Cred eu în mintea mea de pinguin că oamenii ăștia te ajută să te dezvolți. Ar fi prea simplu să zic că unii mi-au făcut rău și alții mi-au făcut bine. Pe unii îi iubesc și acum, de alții puțin îmi pasă. De unii mi-e milă. De unii mi-e scârbă. Pe mulți poate i-am uitat. Cu toții s-au construit într-un buchet frumos de flori. Mai cu mărăcini, mai cu țepi, mai orbitori, mai colorați. Acum, când mă uit în urmă, pot să zic că fiecare experiență mi-a făcut bine. Am suferit pierderea iluziilor, mi-am plâns furioasă incapacitatea de a citi oameni și de a mă lăsa manipulată. Dar când ștergi lacrimile, vezi dincolo de uscăciuni frumusețea. Te vezi pe tine. Te vezi pregătit să întâlnești oameni care să te marcheze și care să te fascineze. Te vezi pe tine mai puternic și mai frumos.

Ce bine că suntem atât de diferiți! Următorul vă rog!

 

Io te-am făcut, io te omor

22 July 2012

Altfel. Da. Altfel. N-aș numi-o piesă de teatru. Ci poveste. Povestire. Între pereții Lente, cu fluturași pe tavan și lumină diafană. Ni s-a spus o poveste. Sau mai bine  zis, ni s-a citit o poveste. Cuminți, cufundați în fotoliile noastre, am ascultat povestea de viata a Andreei.  Jurnalul copilăriei și al adolescenței până-n negura unui moment din prezentul prezent  presărat pe alocuri cu gândurile, stările, emoțiile trăite. Interesant e că deși titlul face referire directă la statutul de părinte autoritar, simțirile cele mai personale sunt expuse ca o proiecție în relația de cuplu.

Povestea reală cuprinde și înfiripă cu trăirile fiecăruia. Cu amitirile fiecăruia. Plăcute sau nu, dureroase sau nu, cu regrete sau nu, un experiment subtil psihologic de aduceri aminte și de așternere pe coli a acelor cuvinte ce probabil nu le rostim cu voce tare.

De după blog – incursiune în trecut, prezent și cam atât

22 December 2011

Acum câteva zile discutam cu cineva legat de bloguri. Și am ajuns la blogul meu.

Oricine ar da de blogul ăsta ar lua-o la fugă. Câcat, câcat, curve, nervi draci. …Mda, micul meu sac de box. Împărăția dracilor, refulărilor, micul colț cu nimic, despre nimic, despre orice. Oricum în ultima perioadă chinurile talentului m-au ținut ocupată și departe de pinguin. Am făcut forme prin culori, m-am relaxat, m-am enervat, am stricat și am meșterit chestii.

Îmi amintesc de primul desen, din clasa a-v-a, cu care cam câștigat mențiune la un concurs național. Tema a fost “1Decembrie”.     Apoi, singurul lucru care mi-a mai rămas din adolescență e o agenda măzgălită prin anul 2001.

Apoi iar pauză. Acum doi ani m-a lovit iar și m-am apucat direct de pictat pereți. 

Și de atunci, din ce în ce mai acut, de după blog, mă aventurez cu pensula pe pânze, coli, haine sau orice-mi pică-n mână. De după blog mă joc, mă prezint, mă ascund.

Și pe blog și de după blog sunt la fel. Prind formă și culoare pentru nu mai am aripi să pot zbura.

 

Întrebări

31 July 2011

Ianuarie, februarie…. august…noiembrie, decembrie. Luni….duminică. Dimineața….seara.

Unde se duc visele neîmplinite? Unde se duc visele spulberate? Unde se duc gândurile? Unde se duc amintirile? Trăirile? De unde vin? Ce păstrăm? Ce pierdem? Ce înlocuim?

Oamenii singuri sunt egoiști? Sau doar sunt văzuți ca fiind egoiști? Pentru că au timpul doar pentru ei? Pentru că nu-și împart timpul? Pentru că nu dau din timpul lor și celorlalți oameni? Poate oamenii care nu sunt singuri sunt egoiști. Pentru că vor din timpul celorlalți. Să simtă și ei gustul singurătății și a libertății? De ce se trezesc apoi că-și vor timpul înapoi? De ce unii renunță la cei apropiați pentru a fi singuri? De ce unii se lupă în cupluri măcinați de dorința de libertate dar prea înspăimânați de singurătate? Oamenii singuri sunt cei mai darnici. Dăruiesc timpul lor. Cea mai mare parte e pentru ei. Restul e pentru toată lumea. Și totuși oamenii singuri de ce-și doresc să nu fie singuri? De ce doresc să renunțe la timpul lor?

Ghiță, treci tu-ți morții mă-tii la culcare că mă faci să pierd timpul! Și totuși, unde se duc gândurile?

După 15 ani

29 May 2011

Am fost fascinată în copilărie de Sailor Moon, de Lidia în jurul lumii, de Captain Planet, de Arabela. Ce aveau în comun? Superputeri! Îmi imaginam că undeva în mine stă ascunsă o astfel de putere și credeam că dacă închid ochii și-mi doresc destul de tare o să am și eu o superputere.

După 15 ani am revăzut Sailor Moon. Mi-am dat seama acum că toate gagicile alea sunt la fel, doar diferă culoarea părului, că muzica e oribilă, că efectele sonore sunt chiar enervante. După 15 ani mi-am dat seama că încă mai vreau să am superputeri, doar că acum motivele sunt altele. Încă sunt un copil. Un copil mare. Doar că m-am camumflat într-un pinguin.

.

26 May 2011

Punct.

Și de la capăt.

Atât.

Pentru că…

20 March 2011

Timpul devine prieten. Și o data cu el, învățăm să-l folosim in avantajul nostru.

Tăcerea se transformă în gălăgie. În zarvă, agitație, în nou. În cuvinte noi, în mirosuri noi.

Spațiul se schimbă. Devine personal, intim, unic cu fiecare tăcere, în fiecare timp.

Pentru că un șut în fund e un pas înainte. Pentru că timpul, tăcerea și spațiul ne învață să profităm de noi. De tot. Să savurăm și să trăim.

Gooo….planet!

8 March 2011

Primit de la Evergreen leapșă. Să vă povestesc și vouă ce visam să devin în copilărie când voi crește mare.

În primul rând, ăsta e un exercițiu de memorie. De aduceri aminte. Și ori nu-mi doream nimic, ori am uitat cu desăvârșire ce planuri aveam pe atunci. Singura constantă era dorința mea de a pleca dintr-un oraș sufocant. Cât mai departe. Scăparea era facultatea. Mi-am dorit Cluj, mi-am dorit multe, dar mare lucru nu s-a ales. Am ajuns la Capitală. Și totuși nu de aici se dă ora exactă.

Așadar, revenind la copilărie. Îmi amintesc de Sandy Belle și Lydia în jurul lumii. Visam de fiecare dată că sunt una dintre fete. Visam cu ochii deschiși la aventuri, la puteri supranaturale. Îmi amintesc de Captain Planet. De când mă știu mi-am dorit să pot zbura.  Și m-am făcut mare și zbor. Doar în vis.

Mi-am mai dorit la un moment dat să mă fac avocat. Dar după ce am fost într-o sală de judecată și am nimerit la un proces între doi tărani care se judecau pentru faptul că unul mutase gardul un metru pe pământul celuilalt m-am lecuit.

Mi-am dorit să am un bar. Un pub. Momentan sunt în stadiul în care frecventez barurile altora fără speranțe prea apropiate de îndeplinire a visului.

Visele sunt frumoase. Ne ajută să supraviețuim. Să ne agățăm de iluzii și să ne luptăm dacă ne dorim cu adevărat. Dar visele nu se împlinesc de fiecare dată. Nu toate. Dar ce ne-am face fără vise?

Și pentru că e leapșă…merge mai departe…la toată lumea!

Amintiri din liceu cu AB 4 live

30 January 2011

Joi seară, cu ocazia faptului că e înainte de vineri, m-am întors în timp, în anii de liceu vremuri în care printre altele ascultam  și AB 4. Nu m-am simțit chiar așa, având în vedere că ridicam cu mult media de vârstă din club.  Mai ales că în deschidere au fost puștanii de la The SkeTch și în public colegii lor de clasă.  Parcă aș fi fost într-unul din filmele alea americane cu liceeni în care la balul bobocilor le cîntă formația școlii. Nu am înțeles un cuvânt din melodiile lor, dar să zicem că a fost sonorizarea de vină. Oricum, de apreciat faptul că încearcă ceva, că zdrăngăne chitări și tobe. Cu timpul…nu se știe.

Despre AB4…parcă-s neschimbați. Am fost și la un concert The Mono Jacks, dar proiectul ăla e o mare lălăială. Atât de comercial și fără sare și piper…. AB4 …. acum zece ani  îmi mai trezeau un fior, ceva, acum, cred că în afara faptului că, culmea, îmi aminteam versurile, nu au reușit decât să-mi smulgă un zâmbet tâmp. Și să mă îmbăt.

Poze de la concert găsiți la mine pe Feisbuc. Și ceva video pe Youtube. Made in Rumania, Despre o tipă, I forgot to, Where is my mind, Hol, Hold your breath, You and I.

Depresie de toamnă

8 November 2010

Amintirile. Ele trezesc senzații, sentimente, emoții. Uneori par mai reale ca realitatea, mai frumoase ca soarele și mai dureroase ca infernul. Ele te pot face să retrăiești pe nori sau să te sufoci în iad. Poți ajunge să pășești printre amintiri, pas cu pas pe aceleași ulițe stinghere. Pășești printre amintiri și mai presari unele noi sau calci pe ele și le acoperi? Nu sunt frunze tomnatice. Nu se usucă și mor.Dar se desprind. Și  purtate de vânt se pitesc în colțuri stinghere ale minții până când vântul le va răscoli iar.

Suntem vânt, frunze, pomi, amintiri și oameni. Ne creem propriile peisaje din lucruri mărunte, ne scriem propia carte cu condei de fapte și cerneală de suflet. Răsfoim pagini, recitim pasaje și mergem mai departe. Fiecare  filă e o parte din noi.

Oare amintirile sunt tot ce ne mai rămâne?