Posted tagged ‘oras’

Tonomatul de la metrou

14 November 2013

Azi am văzut și eu tonomatul de cărți de la metrou. Piața Victoriei.

tonomat victoriei

Cică e de ceva timp acolo. Mea culpa, eu nu l-am văzut până acum.  Și cică n-ar fi singurul. Ar avea niște frățiori prin alte stații de metrou. De apreciat inițiativa.

Titluri precum “Să înțelegem esența leadershipului prin literatură”/ “Comunicarea cu oamenii dificili” /”Cum să ne creștem copii” par potrivite pentru cei care flosesc de cel puțin de două ori pe zi ruta spre / dinspre Pipera.

Prețuri: începand de la câțiva covrigi până la câteva merdenele!

Și de o mie de ori mai sănătos decât cipsuri și cola!

Pantofii

28 November 2012

Plouă. Plouă șiroaie. Se spală cerul. Râuri de ape curg pe străzi. Oamenii stau pitiți. Nici nu mai ies din case. Nu mai au curaj să-și poarte trupurile prin jegul cerului. Cei curajoși adoră fiecare picătură de apă, fiecare stop de ploaie pe trup ca o atingere divină. Într-o stație de autobuz, sub un adăpost mai mult de formă oamenii stau ciorchine îmbrățișați-n gânduri așteptând mijlocul de transport. Toți au fie pelerine, fie umbrele, fie cizme. Printre șiroaiele de la marginea străzii ies în evidență doi oameni. Ei nu ai nici pelerine, nici umbrele, nici cizme. Ei poartă pantofi. Eleganți, office, maro. Doi oameni care până acum câteva clipe poate nici nu se știau. Vine autobuzul. El spre îndreaptă spre mașină.

–          Stai!

Se auzi puternic în spatele lui. Bărbatul în pantofi maro se opri cu fața încă îndreptată spre mașină. Femeia încercă să facă doi pași spre el, dar se opri în mulțimea făcută ciorchine.

–          Scuze că te-am oprit. Acum ai pierdut și autobuzul. Îmi cer scuze.

Se auzi din nou vocea femeii calmă și caldă.

Lui nu-i venea să creadă urechilor. Era acea voce care-ți alintă sufletul, acea voce în care te pierzi. Rămăsese împietrit. Era vocea ei? Nu putea să se întoarcă. Era prins de ciorchinele de oameni dintre ei.

–          Nu-i nimic. O să mai vină altul.

Se gândea ce să zică. Nu știa ce. Îi era să nu pară prost dacă nu era ea, îi era teamă să nu pară penibil dacă era ea și el ezita în a o recunoaște.

–          Nici nu mă așteptam să te văd aici! Adăugă ea.

–          Scuze, am rămas blocat aici. Nici nu pot să mă întorc. Sunt un mare țăran, dar chiar nu pot să mă mișc.

–          Stai relaxat. Acum îmi dau seama că te-ai mai tuns! Și cât de dor mi-a fost de alunuița aia mică de pe ceafa ta!

Era clar. Era mut de uimire. Și dacă ar fi fost  singur și s-ar fi putut întoarce nu ar fi făcut-o. Cum să dea ochii cu ea? Cum?

–          Ha Ha! Râse el. Tu ce mai faci?

–          Așteptam autobuzul. Tu n-ai mai dat niciun semn de viață. Ai fugit mâncând pământul.

–          Ahhh, nu! Chiar mă grăbeam. Știi doar că eram atât de răvășit că nu aveam stare. Trebuia să fac ceva!

–          Și? Ai făcut ceva în privința asta? Ai fost la doctor?

–          Da. Da. Spuse el grăbit. Tu ce mai faci? Dornic să schimbe subiectul.

–          Sunt bine. Dar lasă asta. Zi ce ți-a zis doctorul. Ai ceva sau a fost un accident de nu ți s-a mai sculat?

Atunci i-a părut bine că nu o privea-n ochi. Că toți oamenii ciorchine erau între ei și că nu-i vedeau fața. Simți o ușoară bătaie de compasiune pe umăr. Compasiunea unui ciorchine.

–          Sunt bine. Normal că-s bine. Dar cum dracu să mi se mai scoale când te-am văzut goală cu trei țâțe și pulă?

Orașul dintre dărămături

6 June 2011

De deasupra părea foarte prietenos. Noaptea era străpunsă de mii de felinare cu lumini gălbui. Ziua, în schimb arată adevărata față a orașului. Un oraș trist, care părea că tânjește după o mână de zugrav. Printre tencuielile care stau să pice se zărește trecutul cândva glorilos al clădirilor. Ornamente, decoruri, forme, idei pierdute în timp. Străzile ciuruite și blocurile obosite îți dau senzația că timpul a stat în loc. Din când în când mai auzi și oameni vorbind românește. Cel mai mare număr de pițipoance pe metru pătrat. Nu am văzut un câine pe străzi, dar în schimb porumbeii îți mănâncă din farfurie. Am înțeles că primaru’ s-a apucat de treabă. Doar e primar din 2008! Măcar acum să dea o spolăială, ceva. Asta e Oradea.

                

Ja ja, nein nein

16 April 2011

Am fost plecată câteva zile la nemți. Cu munca, evident. Unul dintre avantajele corporatiste.

Încă nu mi-am revenit. Asemănări: au și ei pământ, apă, aer. Diferențe: restul. Lumea relaxată, la ora 9 dimineața ei încă sunt prin parcuri, fac joging, plimbă orătăniile iar la 6 nu mai găsești pe nimeni prin birouri. Iarba e verde. Verdeață, gârneață și copaci. Pe străzi miroase a iasomie și liliac.

Ce dracu să mai zic? Mă duc să trag o tură prin oraș. Să-mi prăfuiesc bocancii și să fac slalom printre mașinile de pe trotuare. Să ocolesc câinii, țigani și nesimțirea.

 

     

Dogville

9 January 2011

Lars von Trier m-a fascinat din secunda în care am văzut Antichrist.

Dogville (2003) a trecut în acest moment la capitolul cel mai genial film. Cu un decor minimalist la granița dintre film și teatru și doar câteva personaje ( în rolul principal Nicole Kidman) regizorul pune pe ecran de fapt moralitatea umană. Un film în care gesturile, faptele și replicile presărate  de firul narator al povestitorului aduc în prim plan eul, societatea, degradarea, complexitatea oamenilor identificabil de la un individ la întreaga lume.

Povestea fugarei de fapt nu interesează. Accentul se pune subtil pe transformarea ‘salvatorilor’ în ‘măcelari’, cu evidențierea atributelor care fac această trecere posibilă: minciuna, puterea, orgoliu, aroganța, șantajul, superficialitatea, mânia, invidia, egoismul. Și care e măcelul până la urmă? Profitarea de pe urma individului care are nevoie de ajutor? Ducerea în extremă a sentimentului de putere atât de departe încât să nu dai drumul personajului subjugat și ca modalitate de păstrare să-l legi asemenea unui câine? Balanța dintre un gram de bunătate care se transformă într-o tonă de răutate? Omorul psihologic sau cel real? Schimbarea raportului de putere?

Și ajung la titlul filmului…Orașul câinelui… al omului jubjugat? Al oamenilor javre? Al câinelui lăsat să trăiască?

Aș putea să vă povestesc ore-n șir simbolistica acestui film. Dar vă recomand cu căldură și insistent să puneți ochiul să-l vedeți.

Gânduri de NEsărbătoare

21 December 2010

M-am chinuit să caut o urmă de sinceritate şi inocenta într-o sărbătoare. Dar oraşul gri şi rânced, oamenii apăsaţi, isterici şi haini nu m-au lăsat să întrevăd nimic.

Văd blocuri mucegăite, străzi jegoase, tomberoane pline, câini printre picioare. Din loc în loc, spre lumea bună din centru nişte luminiţe mai fură privirile.

Continuarea aici.

În fugă

9 April 2010

Orașul framătă. Trece pe lângă tine. Lasă în spate miresme de fum, de gânduri, de griji, de zâmbete, de lacrimi. El trece și nu te observă. Te ignoră. Nu exiști pentru el. Ești doar un plămân în plus care respiră noxe. Ești doar o privire țintuită în asfaltul jegos sau pe cerul gri.

Copacii sunt singurii care-ți netezesc calea. Aștern înaintea ta miresme de flori, presar pe creștetul capului petale rozalii și lasă în urma ta sunetul pașilor. Se aud păsări. Câți le aud dincolo de claxoane? Câți văd dincolo de cablurile ce atârnă obosit de stâlpi?

Oameni aplecaţi. Încruntaţi. Ursuzi. Cară în spate munţi. Trec în fugă pe lângă tine. În fugă dispar. Ai putea să le stai în drum. Oricum te ocolesc. Ai putea să urli. Oricum urlii. Oricum zâmbeşti. Ei nu te văd. De ce ar face-o? Sunt pe fugă.