Posted tagged ‘poveste’

Pantofii

28 November 2012

Plouă. Plouă șiroaie. Se spală cerul. Râuri de ape curg pe străzi. Oamenii stau pitiți. Nici nu mai ies din case. Nu mai au curaj să-și poarte trupurile prin jegul cerului. Cei curajoși adoră fiecare picătură de apă, fiecare stop de ploaie pe trup ca o atingere divină. Într-o stație de autobuz, sub un adăpost mai mult de formă oamenii stau ciorchine îmbrățișați-n gânduri așteptând mijlocul de transport. Toți au fie pelerine, fie umbrele, fie cizme. Printre șiroaiele de la marginea străzii ies în evidență doi oameni. Ei nu ai nici pelerine, nici umbrele, nici cizme. Ei poartă pantofi. Eleganți, office, maro. Doi oameni care până acum câteva clipe poate nici nu se știau. Vine autobuzul. El spre îndreaptă spre mașină.

–          Stai!

Se auzi puternic în spatele lui. Bărbatul în pantofi maro se opri cu fața încă îndreptată spre mașină. Femeia încercă să facă doi pași spre el, dar se opri în mulțimea făcută ciorchine.

–          Scuze că te-am oprit. Acum ai pierdut și autobuzul. Îmi cer scuze.

Se auzi din nou vocea femeii calmă și caldă.

Lui nu-i venea să creadă urechilor. Era acea voce care-ți alintă sufletul, acea voce în care te pierzi. Rămăsese împietrit. Era vocea ei? Nu putea să se întoarcă. Era prins de ciorchinele de oameni dintre ei.

–          Nu-i nimic. O să mai vină altul.

Se gândea ce să zică. Nu știa ce. Îi era să nu pară prost dacă nu era ea, îi era teamă să nu pară penibil dacă era ea și el ezita în a o recunoaște.

–          Nici nu mă așteptam să te văd aici! Adăugă ea.

–          Scuze, am rămas blocat aici. Nici nu pot să mă întorc. Sunt un mare țăran, dar chiar nu pot să mă mișc.

–          Stai relaxat. Acum îmi dau seama că te-ai mai tuns! Și cât de dor mi-a fost de alunuița aia mică de pe ceafa ta!

Era clar. Era mut de uimire. Și dacă ar fi fost  singur și s-ar fi putut întoarce nu ar fi făcut-o. Cum să dea ochii cu ea? Cum?

–          Ha Ha! Râse el. Tu ce mai faci?

–          Așteptam autobuzul. Tu n-ai mai dat niciun semn de viață. Ai fugit mâncând pământul.

–          Ahhh, nu! Chiar mă grăbeam. Știi doar că eram atât de răvășit că nu aveam stare. Trebuia să fac ceva!

–          Și? Ai făcut ceva în privința asta? Ai fost la doctor?

–          Da. Da. Spuse el grăbit. Tu ce mai faci? Dornic să schimbe subiectul.

–          Sunt bine. Dar lasă asta. Zi ce ți-a zis doctorul. Ai ceva sau a fost un accident de nu ți s-a mai sculat?

Atunci i-a părut bine că nu o privea-n ochi. Că toți oamenii ciorchine erau între ei și că nu-i vedeau fața. Simți o ușoară bătaie de compasiune pe umăr. Compasiunea unui ciorchine.

–          Sunt bine. Normal că-s bine. Dar cum dracu să mi se mai scoale când te-am văzut goală cu trei țâțe și pulă?

Decor – Schiță

18 November 2012

Cu ochii mijiți de somn alunecă prin casă. E ziua în care are ședința cea mare la birou. Probabil va fi anunțat noul director. Puțin îi păsa, dar știe că trebuie să se îmbrace frumos. Iese din baie proaspătă. Cu un prosop în jurul ei își alege hainele din dulap. Stropi de apă se preling din părul ud pe spate. Le simte reci până se contopesc în căldura prosopului. Caută și nu știe ce anume. Știe că arată bine, nu vrea să o arate și prin hainele de pe ea. Orice și-ar pune pe ea e sexi. Emană un parfum plăcut. Prosopul îi alunecă. Se desprinde sub vâlvătaia plămânilor care împing pieptul plin în lumina mirositoare de soc a dimineții. Nu are nicio tresărire. Cu vârful piciorului îl împinge spre margine patului ca să nu calce pe el. Scoate desuurile. Alege lenjeria și-și trage pe ea chiloțeii roșii. Se plimbă prin casă. Scoate fheonul din dulap și-și usucă părul. Stropii de apă dispar trozniți de bomba de căldură și se evaporă-n infinite particule de raze. Se contopesc cu razele soarelui. Se indreaptă spre cealaltă încăpere a casei.

Pe jos în drum îi reapar în minte vestigiile nopții trecute. Până și ursulețul primit în dar de la un fost amant – mai copilăros de fel – e undeva într-o baltă de vin. Se apleacă. Sânii îi urmăresc unduirea corpului. Ia ursulețul de jos și intră în încăpere. O grimasă îi apare pe față dar trece repede sub zâmbetul larg. Stă în tocul ușii, goală, în chiloțeii ei roșii cu ursulețul ținut de o ureche într-o mână și zâmbește. Mda, a plecat. Ce bine! Nu ar fi avut chef să-i vadă fața. Preferă diminețile cu ea înșiși, nu cu fața grăbită și asiduă care vrea s-o fută-n orice clipă.

Aruncă ursulețul pe masă. Rămășița de la un fost amant. Oare de ce l-a păstrat, nici ea nu știe. Sticla aproape goală cu paharele-n fața ei. Hmmm, mustăcește. Covrigeii ăia stăteau acolo de vreo săptămână. Nici nu-i văzuse până acum. La naiba. Pastilele de ecstazy stăteau aruncate. Ciudat că nu-și aducea aminte câte o fi luat. Pleacă privirea iar asupra sticlei și a paharelor. Le-a fost sete, nu glumă. Sete de extaz, de futai, de beția extazului, de sex nebun, de droguri, de iubire animalică. Iar mustăcește. I-a fugit gândul la pula lui. Se uită la decor, strânge din dinți și începe să râdă. Râde sarcastic, râde din ce în ce mai tare. Râde-n hohote. Sughiță și începe să urle. Urlă. Plânge și râde. Se uită la sticlă. La ursulețul de pe masă din care se scurg urme de vine, se uită la drogurile răsfirate precum perlele unui șirag deșirat, se uită la covrigeii probabil mucegăiți, se uită la plicul închis, sprijinit de sticlă. Oare câți bani i-a lăsat?

Io te-am făcut, io te omor

22 July 2012

Altfel. Da. Altfel. N-aș numi-o piesă de teatru. Ci poveste. Povestire. Între pereții Lente, cu fluturași pe tavan și lumină diafană. Ni s-a spus o poveste. Sau mai bine  zis, ni s-a citit o poveste. Cuminți, cufundați în fotoliile noastre, am ascultat povestea de viata a Andreei.  Jurnalul copilăriei și al adolescenței până-n negura unui moment din prezentul prezent  presărat pe alocuri cu gândurile, stările, emoțiile trăite. Interesant e că deși titlul face referire directă la statutul de părinte autoritar, simțirile cele mai personale sunt expuse ca o proiecție în relația de cuplu.

Povestea reală cuprinde și înfiripă cu trăirile fiecăruia. Cu amitirile fiecăruia. Plăcute sau nu, dureroase sau nu, cu regrete sau nu, un experiment subtil psihologic de aduceri aminte și de așternere pe coli a acelor cuvinte ce probabil nu le rostim cu voce tare.

Fragment

16 January 2011

“…… Povestea este pură, fericită, avându-şi locul ei pe cer, printre plămădirile fermecate ale Universului. Drumul poate fi destin, poate fi dorinţă, poate fi magia a două mâini împreunate sub priviri amoroase. Drumul poate fi orice clipă în care gâtul se unduie sub respiraţia nesătulă de amor sau poate fi un vis în care două suflete se joacă împreună pe harta unei lumi de basm.

Povestea unui nou început îşi va continua speranţa, indiferent de balauri, negru, soare, noapte, teamă, durere, zâmbet, iubire, extaz.

Povestea, într-un final, va deveni destinul însuşi……”

Autor anonim

Dogville

9 January 2011

Lars von Trier m-a fascinat din secunda în care am văzut Antichrist.

Dogville (2003) a trecut în acest moment la capitolul cel mai genial film. Cu un decor minimalist la granița dintre film și teatru și doar câteva personaje ( în rolul principal Nicole Kidman) regizorul pune pe ecran de fapt moralitatea umană. Un film în care gesturile, faptele și replicile presărate  de firul narator al povestitorului aduc în prim plan eul, societatea, degradarea, complexitatea oamenilor identificabil de la un individ la întreaga lume.

Povestea fugarei de fapt nu interesează. Accentul se pune subtil pe transformarea ‘salvatorilor’ în ‘măcelari’, cu evidențierea atributelor care fac această trecere posibilă: minciuna, puterea, orgoliu, aroganța, șantajul, superficialitatea, mânia, invidia, egoismul. Și care e măcelul până la urmă? Profitarea de pe urma individului care are nevoie de ajutor? Ducerea în extremă a sentimentului de putere atât de departe încât să nu dai drumul personajului subjugat și ca modalitate de păstrare să-l legi asemenea unui câine? Balanța dintre un gram de bunătate care se transformă într-o tonă de răutate? Omorul psihologic sau cel real? Schimbarea raportului de putere?

Și ajung la titlul filmului…Orașul câinelui… al omului jubjugat? Al oamenilor javre? Al câinelui lăsat să trăiască?

Aș putea să vă povestesc ore-n șir simbolistica acestui film. Dar vă recomand cu căldură și insistent să puneți ochiul să-l vedeți.

Prima zi

8 January 2010

Astăzi este prima zi din restul vieţii mele! Am văzut că dincolo de zid e soare. Alt soare. Care mă cheamă blând şi mă atrage. Aseară mi-a arătat că viaţa e frumoasă.  Am învăţat că e scurtă şi că merită trăită. Că nu e timp de cer gri şi ochi înlăcrimaţi. Poveştile frumoase sunt făcute pentru a fi spuse, cele triste pentru a fi uitate. Pinguinul a fost ucis, dar a inviat. Cu poftă de viaţă, de nou, de necunoscut. Simt cum îmi curge-n vine puterea, setea de mine!  Viaţa e ca un pocal din care trebuie să sorbi tot timpul. Cu o singură sorbitura te poţi îmbăta, iar mahmureala mult prea grea. Mi-e sete şi vor sorbi fiecare picătură din viaţă. Tot timpul. Până la ultima suflare! Să simt că trăiesc!

Mă simt ca o gâză care a descoperit că are aripi, că poate să zboare. De fapt, le-am avut dintotdeauna, dar uitasem că pot să zbor!

Doar eu, Adriana.