Posted tagged ‘recenzie’

Io te-am făcut, io te omor

22 July 2012

Altfel. Da. Altfel. N-aș numi-o piesă de teatru. Ci poveste. Povestire. Între pereții Lente, cu fluturași pe tavan și lumină diafană. Ni s-a spus o poveste. Sau mai bine  zis, ni s-a citit o poveste. Cuminți, cufundați în fotoliile noastre, am ascultat povestea de viata a Andreei.  Jurnalul copilăriei și al adolescenței până-n negura unui moment din prezentul prezent  presărat pe alocuri cu gândurile, stările, emoțiile trăite. Interesant e că deși titlul face referire directă la statutul de părinte autoritar, simțirile cele mai personale sunt expuse ca o proiecție în relația de cuplu.

Povestea reală cuprinde și înfiripă cu trăirile fiecăruia. Cu amitirile fiecăruia. Plăcute sau nu, dureroase sau nu, cu regrete sau nu, un experiment subtil psihologic de aduceri aminte și de așternere pe coli a acelor cuvinte ce probabil nu le rostim cu voce tare.

Pietre în alb – Luna Amară

16 October 2011

  Aha, îl am! Un album care strigă. Care urlă cu forță de parcă ar vrea să recupereze lipsa unui album din ultimii 3 ani. Un album care  în 13 piese împletește experiența muzicală, viața și experimentarea unor noi nuanțe. Trompeta lui Mihnea e mai calmă dar e un fel de prevestitor al aversiunii  vocale. Nick uimește. Tonalitățile prin care trece, fie în cadrul aceleiași piese, fie de la o piesa la alta te transpun exponențial în nunațe de stări dintr-o extremă-ntr-alta.Versurile sunt clare, pătrunzătoare și conștientizează cu realitatea.

Iar piesa care și dă titlul albumului – Pietre în alb – e dureros de … dureroasă.

Godot Cafe Teatru – doar de-i musai

24 July 2011

Pe Blănari. Îndată de Club A. N-ai cum să-l ratezi. De afară pare un magazin de costume de bal mascat . De vină sunt cele două manechine din vitrină îmbrăcate în stil medieval.    Intrăm. În anticameră, un domn, n-aș putea să zic dacă era ultra metrosexual sau gay sau ambele, ne întreabă politicos dacă avem rezervare. Mai să leșine când i-am zis că nu avem rezervare. Cum? Singurele locuri libere sunt la bar. No problemo! Merge. E chiar interesant să stai atârnache la bar.

Obișnuită cu beciuri obscure, se deschide în față o încăpere cu tavan înalt cu un cadelabru tronând chiar în mijloc. O scenă, un mini balcon, un pian într-un colt. Mese rotunde cu fotolii albe, scaune înalte la bar, tot albe și îngrozitor de incomode. O combinație de Silver Church, Club Prometheus, Ateneu și Teatru. Forfotă. Barmanii se loveau între ei. Ospătărițele păreau toate că-s în prima zi de muncă. Hostess-ul conducea oamenii cu rezervări la meselor lor.

Meniu stufos la băuturi. Și la prețuri. Pe cel de mâncare nu m-am uitat, dar am văzut ce cărau gagicile alea. Paste, salate și chestii de fițe.

     Pe noi ne-au mutat de vreo trei ori de pe-o latură pe alta a barului. Dacă nu țineam morțiș să vedem concertul Ada Milea, plecam de prima dată când ne-au rugat politicos să ne mutăm pe motiv mincions că e rezervat și acolo. S-o fi rezervat după ce nouă ne-au zis că e liber. În fine. Jumătate din plăcerea concertului a fost umbrită de scaunele incredibil de incomode. De senzația că arta poate fi fițoasă.

Una peste alta, Ada Milea rămâne genială!

Cât despre Godot Cafe Teatru: să vă duceți doar de-i musai, să vă faceți rezervare și să aveți bani la voi!

Dama cu camelii

27 October 2010

De Alexandre Dumas fiul. Deci da. Numai ce am terminat de citit cartea. Deci nu. Așa ceva nu există. Dar e atât de real.

Spicuiam pe net după păreri, opinii … bla bla-uri. Dar nu am văzut ca nimeni să treacă de condiția de prosituată a personajului principal.

Este un roman fără vârstă fără epocă, făra timp. Este un roman al iubirii, al condiției umane. Pe lângă principiile de moralitate precum ale unui manual de bune maniere, povestea de dragoste se poate regăsi la fel de bine și acum o mie de ani și se poate regăsi și peste încă cinci sute. Un el și o ea. O societate care-i condamnă, care-i etichetează, care-i arată cu degetul. Dar pentru a depăși limitele unui timp, personajele sunt creionate atât de constrastant, oferindu-le condiții atât de diferite, încât ideea de bază a romanului pe care o intuiești, o știi și o trăiești cu fiecare rând nu face decât să te cuprindă atât de tare că nu-ți mai vine să lași cartea din mână, dar în același timp să dai cu ea de toți pereții.

Un roman care arată dura și crunta realitate că uneori dragostea nu e suficientă. Că există multe ale lucruri mai mari sau mai mici care pot distruge un univers. Și parcă nu era suficientă moartea visului lor, autorul interconectează foarte profund detaliile prin care moartea dragostei duce implicit și la moartea unuia dintre personaje. În cazul de față al celui mai puțin cast, al celui care nu s-a aliniat moralității societății.

M-a deprimat. Nasol …

Luni de fiere – Pascal Bruckner

17 May 2010

Am aflat de la Strumfiţa de combinaţia aia de pe site-ul buybooks. Şi chiar mi-a prins bine să scriu şi eu ceva mai … serios. Despre cărţi.

Mi-a fost destul de dificil să aleg cartea despre care să fac recenzia. Nu sunt nici critic literar, nici expert sunt doar o persoană care citește cam tot ce-i pică-n mână. Beletristică. Și uneori ambalaje. Și mailurile. Și câteva bloguri dragi mie.

Dar revenind la subiect, una din cărțile care mi-a plăcut la nebunie și m-a impresionat peste măsură a fost „ Luni de fiere” a lui Pascal Bruckner. O carte destul de controversată din multe puncte de vedere, o carte pe care mulți au abandonat-o în prima jumătate, scârbiți de descrierile sexuale mult prea explicite și mult prea pudice pentru ei.

 Este genul de poveste în poveste. Nu aș spune că e doar povestea unui cuplu, este povestea a două cupluri, într-o antiteză perfecta, diametral opuse din toate punctele de vedere și care se cunosc întâmplător și accidental la bordul unui pachebot cu destinația Istambul de unde fiecare și-ar fi urmat drumul. Însă viețile lor iau o altă întorsătură, după ce Beatrice, profesoara fadă și ștearsă o găseste pe Rebecca, femeia fatală, într-o toaletă aproape leșinată de la prea mult hașiș. Didier, soțul lui Beatrice face o pasiune bolnăvicioasă pentru aceasta și mânat de dorința fantastică  obsesiv confundată cu iubirea, printr-un șiretlic al cuplului Rebecca – Franz, ajunge să fie unicul spectator al istorisilor lui Franț, istorisiri în cele mai intime detalii ale vieții de cuplu.

Nu aș detalia foarte mult firul narativ. Îl las spre a fi descoperit sau redescoperit după caz. De ce mi-a plăcut cartea? De ce nu o consider scârboasă ci genială? Pentru că mă regăsesc în fiecare personaj, pentru că dincolo de multă sexualitate explicita, de fetișuri, suntem noi. Toate recenziile fac referire la criza  cuplului modern. Ce înseamna cuplu modern? Este modern să nu mai existe tabu-ul? Este modern sexul care implică orice altă poziţie decât cea a misionarului? Cartea este de fapt povestea oamenilor, a iubirii, a cuplurilor, a relațiilor, a sentimentelor, a deciziilor, a regretelor, a finalului, a consecintelor. Cartea ne expune direct, dur, fără ocolișuri, aproape obligându-ne să înghițim evidentul din viața noastră. Ceea ce e normal pentru unii, este anormal pentru alții. Ceea ce ne dorim nu este și ceea ce vrem. Vrem ceea ce nu putem să avem. Și nu vedem ceea ce avem. Monotonie, iubire, aparență, schimbare.  Nu este o carte grețoasă. Nu e o carte siropoasă. Nici porcoasă. Nici pe departe.

Cartea trebuie citită și înțeleasă dincolo de randurile negru pe alb. Dacă ne rezumăm doar la citit fără a înțelege, o veți lăsa dezgustați.

Este o carte genială. Este anatomia la propriu și la figurat a cuplurilor. A femeii și a bărbatului. A extremelor.  A iubirii. Și tocmai asta o face atât de genială. Pentru că trăim cu toții luni de fiere. Dar cât de amară e “fierea” fiecăruia?

Concert Haggard Cluj 2010

20 April 2010

Haggard. Cluj. Sâmbătă seara. Casa de Cultură a Studenților. Pe bilet e anunțată ora 20,00. Intrăm fără înghesuială, fără stat la cozi. Singurele cozi erau ale roackerilor. Băutură nexam. Un automat obosit de Coca-Cola. Fumat? Nein! Sala este o obositură antică ce ar vrea să aducă a amfiteatru. Lumea stă pe scaune. Capacitate 900 locuri și nu a fost plină. Găsirăm locuri în față. Muzică în boxe de adormit copii. Pe la nouă fără zece apar pe scenă și băieții. Din față boxele se auzeau hârâind.

Concertul a avut două mari lipsuri – părerea mea – sala, cu o acustică proastă și boxe doar în față de-o parte și de alta a scenei și faptul că cei de la Haggard nu au fost în echipă completă. Prima jumătate a sălii a fost cea activă. Plete în aer, lumea în picioare, ropote de aplauze….în a doua jumătate a sălii mai relax.

Două ore și jumătate de cântări. Au sunat foarte bine cu toate lipsurile lor. O tentativă de muzicuță ne-a zgâriat timpanele, dar potoloit. Oameni cu suflet în instrumente. Sau instrumente cu sufletele oamenilor. Asis a ținut publicul la povești între melodii. Păcat doar că engleza lui + boxele din sala = înțeles cu greu. Sunt convinsă că atmosfera ar fi fost cu totul alta dacă oamenii ar fi avut unde să se desfășoare, dacă ar fi avut o bere ca să nu stea cu gâtlejul uscat.  A existat o tentativă eșuată de a pune publicul să cânte pe The Final Victory dar după a treia încercare băieții au renunțat. Abia se puteau auzi cei din sală. Dar în schimb, s-a cerut bis-ul cu o forță fantastică!

Concertul a făcut parte din turneul european Era Divina – 20 ani de Haggard. Au fost o experiență unică. Cu toate lipsurile proastei organizări – cam în bătaie de joc – ei sunt demențiali. Mă întreb oare cum ar fi sunat dacă erau toți 18?

Și se pare că vor mai călca pragurile țării în vară la Bistrița. Mai jos ceva poze….tare greu am mai ales  ….

Have I gone mad?

6 April 2010

Acum ceva timp am început să aberez şi pe Revista Cioburi.

Săptămâna asta – I’m investigating things that begin with the letter M – recenzie la Alice in Wonderland.

Vroiam sa-l văd tare mult la cinema. Ideea de cinema, de mall, de înghesuială, de coca şi piţi care merg la filme cu pac-pac, bum-bum şi ha-ha mă dezgustă. Motiv pentru care, în umila mea părere, doar filmele bune merită văzute în condiţiile menţionate mai sus.

   Alice in Wonderland îmi lăsase impresia asta. De fapt, literele de-o şchioapă de pe afiş, de fapt pălăria ce acoperă părul roşu al lui Johnny Depp, de fapt Tim Burton, de fapt idea de mister… habar n-am. Şi ieri, la o cafea fierbinte şi un fum de ţigară, mi-am downloadat filmul.

Continuarea Aici.