Posted tagged ‘oameni’

Balerini caut balerini

10 June 2015

M-a plouat ca naiba. Am tremurat ca dracu în stație. Deja simt mormolocii între degetele de la picioare. Autobuz. Mă urc frumos, mă așez cuminte mai în spate pe culoar. Degetele îmi alunecă în balerini și tremur din toate încheieturile.  Acum 10 minute erau 80 de grade și lumină. Acum par că sunt -8578 de grade și deja e beznă. Se eliberează un scaun. No, hop hai să mă așez că poate așa nu o sa simt când o să-mi cadă degetele. Lângă mine stă o femeie care e precum Jenifer Love Hewitt în filmul ăla cu fontome în care e mereu impecabilă chiar dacă a fugărit iadul sau abia se trezește din somn. Citește cuminte o carte pe care o ține pe genunchi cu mâinile întinse frumos ca la controlul la unghiute din școala primară. Are unghiile impecabile, lungi, ovale, fuchsia. Mă uit la unghiile mele. Mi le ascund în podul palmei. Închide cartea. Mănâncă, roagă-te, iubeste! Pe scaunele din spatele meu un cuplu. El stă pe telefon. Îi arată cu interes ei ce găsește pe net. Replicile ei sunt: OMG, lol, yap, great. Am senzatia că e un emoticon vorbitor. Aproape că mă doare zgârcenia ei de limbă românească și mă zgârâie pe ureche emoticoanele care au prins voce. baleriniLa Orizont se urcă un tip. Cocalarul spălat lucrat la sală.  Are în mână un telefon pe care multi dintre noi l-am caracteriza vintage, chiar de colectie. Vorbește la telefon. Vrea ciorbiță. E duios și total antagonic cu înfățișarea. Cu oricine s-ar vedera, îl / o roagă să-i aducă o ciorbiță la borcan că-i e poftă. Niște copii se joacă cu un căruț de marfă în spatele pieței. E plin de băltoace. Oare mai am talpă la balerini? Să-i arunc sau nu? De unde i-am luat oare pe ăștia?

Piața e goală. De fapt e plină de necunvântătoare.manechine 1 Cel puțin nu pe limba noastră. OMG? Contează ce limbaj folosesc atâta timp cât se înțeleg? Un borcan cu ciorbiță face minuni la biceps. Suntem manechine, care atunci când nu mai suntem privite și nu ne mai interesează să pozăm cu țoale pe noi că vindem haina, sutem la fel. Suntem din acelasi aliaj aranjat diferit și aranjați în locurile noastre.

Deci de unde mai găsesc balerini ca ăștia?

 

 

 

Cu-Cu

14 May 2015

Voi stiati ca cica niste cercetatori britanici au facut un studiu si ta-dam ….penisul zambeste?!

Nu, baieti, nu va uitati in pantaloni acum ca sa vedeti daca asa e. Ca cine stie, daca va si face cu ochiul cu subinteles? Sursa? Libertatea.ro

 

 

Ca de sărbătoare

13 April 2015

Orașul duhnește a câcat. Literalmente.

Rațele de pe lacuri o să se scufunde de la cât cozonac li se aruncă. Peștii au intrat deja în comă hyperglicemică.

Zilele următoare ghenele o să pută de la câtă mâncare se va arunca.

Omii care au ținut post pentru că așa e bine, acum dau iama la farmaciile non-stop. Că așa e bine.

Lumea se uită urât la tine că dai binețe. Acum se zice Hristos a inviat!

Nu mai primim zeci de sms-uri cu “Fie ca lumina sfântâ….”. Acum se teguiesc pe facebook toti oamenii din listă într-o poză cu ouă și lumânare. Eventual și cu un iepuraș. Cui nu-i plac iepurașii? Dăă! E infinit mai simplu așa!

Toată lumea își face selfiuri printre rămurere înflorite.

 

Îndreptar de bună purtare la concerte

5 March 2015

Ante P.S: e pentru Dudui. Doamne și domnișoare.

Deci, fei,  te-ai dușat (sper pentru binele tău și a celor din jur, chiar dacă e încă frig și ai haine groase să știi că mirosul trece prin haine), te-ai învârtit prin casă și ai probat toate ținutele posibile, te-ai machiat, coafat, te-ai demachiat și ai luat-o de la capăt, te-ai declarat multumită cu juma de gură că ești okei, te pregătești să ieși și tu ca tot omul să socializezi. La un concert să zicem. Pentru o viață mai bună, te rog să ai câteva aspecte în vedere:

– pentru siguranța celor din jur, nu-ți prinde părul cu cleme contondente. Nu faci decât să arăți că ai un cuib în cap și riști să scoți ochii lumii.

– pentru comoditatea ta, dar și pentru ficatul celor din jurul tău, nu veni cu poșeta aia colturoasă și tare și rigidă de la H&M. Nu de alta, dar în benzna aia nimeni nu o să bage de seamă că ai cea mai bună poșetă a ta. Și riști să primești un shot în ea, ca alcoolul cică mai înmoaie.

– dacă ai 5897 de kile și esti cât Păsări-Lăți-Lungilă, evită tocurile. Arăți ca o elefănțică pe picioroange și nimeni nu va observa pantofii de la “orice produs la 12 lei”. Și nu vrei să ți se rupă vreun toc tocmai în seara asta când ai stat nemâncată ca să pară că nu ai burtă și ești o suplă.

– fii mai discretă când te-uiți-să-vezi-dacă-se uită-careva-la-tine. Dacă a pus careva ochii pe tine, și are coaie, găsește el o cale să se împiedice de tine și să cădeți amândoi în așternuturi.

– De cele mai multe ori, scopul unui concert, fie că ai ajuns acolo printr-o conjunctunctură a lui Mercur retrograd în Jupiter sau te-ai dus în cunoștință de cauză e să îi asculți pe oamenii ăia. NU să povestești tu aproape urlând însoțitorilor din grup ce ai mai făcut la muncă. NU trebuie să te ascultăm pe tine, fei!

– Distracția NU e pe facebook. Nu sta în beznă, cu fața luminată de telefon în timp ce beleștii ochii și te uiți la pozele altora care vor să pară că au o viață. Pentru că: lumina rece te face să arăți mai bătrână și mai obosită. Nu pari nici mai interesantă, nici mai cool. Nu se vede că ai ifon 7.

P.S: În rest, să ne (re)vedem cu bine la următoarele concerte!

 

 

Adaugă titlul aici – și as adauga daca aș avea unul. Dar chiar e nevoie?

15 February 2015

Și într-o zi cu soare cu dinți mi-am adus aminte să mai scriu pe aici. Bine, asta mi-am amintit, dar uitasem parola că deah, n-am mai intrat de vreun an pe aici. Și oare de ce? Adică oricum nu stateam  prea mult pe aici….dar chiar așa?…. Instrospectia disecată a pinguinului furios. Unde-i pinguinul? Aici! Prezent! Unde-i furios? Unde sunt călcată pe bătături!

De ce am revenit? Nu știu-n pula mea. E nevoie de un motiv? E nevoie să ne justificăm? De ce dispărem? De ce facem altceva? De ce ne schimbăm? De ce rămânem la fel? De ce respirăm? De ce ne câcam? Cum, tu nu te caci? De ce? De ce? La ce bun? Poate pentru o secundă ne simțim mai bine justificându-ne, dar contează? Contează să fim. Așa cum vrem.

Cică e cu războaie și glume că nu ne invadează rușii că avem drumuri proaste și își strică tancurile. Am aflat zilele astea. Ce bine e să fii ignorant. Selecția de infomații e minunată. Viața fără televizor e fantastică. Am ajuns chiar să cred că lumea e mai bună, mai eco, mai zâmbăreață. Și vine câte un Putin care vrea să mă facă să mă mut. De fapt, până și Putin încearcă să mă convingă să mă mut în pula mea în Bali. Dar eu nu și nu că e bine aici în Militari la capitală. Cum dracu să numești un cartier așa? La fel cum numești un sat Căpățâna Porcului (în BV) sau Căcăcioasa (Vâlcea)?

Și în pula mea cred că e și lume bună. Și frumoasă. Care ar da nume mai sonore atât la localități cât și la plozii lor. Și lume care strânge după câine când iese în parc cu el (la noi în  țară! da da, am vazut eu!). Și lume care creează. Care se zbate să trăiască. Care se  bucură de moment. De prezent. Care prețuiește. Care simte. Care vrea. Care face. Care dăruiește sincer. Care se distrează. Care se fute.  Și lume care nu face. Care stă. Care aruncă. Care murdărește. Care se bagă în fața ta la rând la brânză. Și falsă. Și suntem atât de diferiți. Și minunați. Și e doar o chestie de gust. Dacă îți place sau nu. Dacă ești de acord sau nu. Dacă suporți sau nu.

Where were you?

 

 

Am timp, unde pula mea e timpul?!

7 July 2014

Mă gândeam la mine. Mă gândesc la mine. M-am conștientizat. Eu sunt eu. Eu trebuie să fac ceva cu mine. Pentru mine. Să trăiesc. Să exist. Să mă bucur de timp. Am timp berechet acum. Oare? Da. Nu mai lucrez. Nu mai merg la birou. Am terminat cu corporațiile. Ocupația actuală? Mă cac pe mine de frică! 

Pe zi ce trece sunt mai paralizată. Ce dracu fac? De ce să mă apuc? Ce să fac? Cum? Încotro? Să plec din țară să spăl vase? Unde e orgoliul meu? Unde sunt visele mele? Erau ale mele? Linișteeeee! O iau razna. Și nu pot să  mă adun. Sunt undeva jos, sunt o flegmă căzută din spațiu. Și mi-am adus aminte că era o perioadă când refulam dracii corporatiști aici. Aș putea să refulez și acum chinurile de a lua viața de la capat, nu? Numai că parcă nu mai e atât de fun …. de fapt e fun …că atunci când mă apucă un râs nervos nu mă mai opresc. Asta dacă reușesc să plâng și să nu mai țin în mine.

Unde pula mea e timpul?  Sunt în contratimp. Aș vrea să pun degetul pe secundă și să o opresc. Să mă adun. O secundă. Atât vreau. Mă perpelesc între cu ce plătesc chiria, m-aș apuca de o afacere, dar ce?  și ce pula mea fac eu? Aș urla. Aș urla ziua în amiaza mare când ies să plimb câinele, aș urla după-amiaza când mă bag la metrou și stau înghesuită în miros de excel și corporații, aș urla seara când pot să mă culc când vreau eu că nu trebuie să mă mai  trezesc dimineață.

Am timp să merg la piață. Am timp să mă văd cu prietenii. Mare parte dintre ei sunt la muncă deci tot în funcție de programul lor se fac și ieșelile. Și nu oricum. Că acum nu mai am bani, deci nu ne mai vedem oriunde. Sau cu durere de portofel.

Am timp să fac curat. Și e curat! Am timp să o ard aiurea, fără grabă. Am timp să mă uit la filme. Am timp să mai și creez. Am timp să prelucrez, să decupez pozele și să le pun pe fb și pe blog. Am timp să mă îngrijorez. De ce nu comandă lumea. Ce fac greșit? Fac urât? Păi de ce să mai continui atunci dacă nu place? Mai bine mă duc în Africa? Cum? Am timp să caut. Am timp să-mi fac griji și să pierd timpul panicată. Că sunt terifiată.

Și a mai trecut o zi. Ce pula mea am făcut azi? Ce pot să fac mâine? Cum mă adun? Sunt blocată precum acul de la secundar al unui ceas care rămâne fără baterie. Și bat pasul pe loc. Și timpul trece. Și trebuie să plătesc chiria. Și telefonul. Și clabul. Și să mănânc. Și să trăiesc. Și să nu-mi mai fie frică.

Tonomatul de la metrou

14 November 2013

Azi am văzut și eu tonomatul de cărți de la metrou. Piața Victoriei.

tonomat victoriei

Cică e de ceva timp acolo. Mea culpa, eu nu l-am văzut până acum.  Și cică n-ar fi singurul. Ar avea niște frățiori prin alte stații de metrou. De apreciat inițiativa.

Titluri precum “Să înțelegem esența leadershipului prin literatură”/ “Comunicarea cu oamenii dificili” /”Cum să ne creștem copii” par potrivite pentru cei care flosesc de cel puțin de două ori pe zi ruta spre / dinspre Pipera.

Prețuri: începand de la câțiva covrigi până la câteva merdenele!

Și de o mie de ori mai sănătos decât cipsuri și cola!

Un minut de refulare

25 September 2013

Mediu corporatist: Lumea e cu susu-n jos. Important e ce zici, nu ce gândești. Că nu contează ce gândești dacă nu pupi în cur. Și dacă nu pupi în cur, vai de curu’ tău! Aici lucrurile stau altfel. Răspunsuri cu “nu”  sau “nu știu” nu prea există.  Dacă spui nu …văleu.  Se spune  “ o să verific”, “fac imediat o analiză și revin”, “este în curs de…”, “déjà se ocupă  x”, “o să revin cu un răspuns pe mail”.

Limbajul lejer nu există pentru că duce a mahala. Se respectă  între ei. Ne futem cu Dex-ul cu alte cuvinte, deși e cel mai mic Dex al tuturor limbilor: Dex-ul corporatiștilor. Nu e mare diferență între politicieni și corporatiști. Spui fără a spune nimic, faci fără a fi responsabil de ceea ce faci pentru că mereu există altcineva de care depinzi, dar nimeni nu știe nimic pentru că, toată lumea verifică sau va face o analiză și o să revină cu un răspuns pe mail.

Cele mai hard cuvinte folosite-n fața publicului  sunt “dă-o dracului de treabă”, “panarama aia de raport” sau “muia aia aia de articol”. Și déjà la muie le ies ochii ca cepele din orbite.  Cu public restrîns, colegii de țigară care inspiră și ei aceeași suferință înghițită, colegii de birou, dar fără japița aia turnătoare și pupincuristă de față, sunt martorii unei avalanșe de înjurături și metafore, e vulcanul care explodează după ce taci si spui că o să revii cu un răspuns pe mail. Futu-i în gură de retarzi ordinari care se cacă pe ei că sunt buricul pământului și ei nu-s în stare să scrie un mail ci doar fowardează mai departe. Muieri frustrate de toate nereușitele lor persoanale și profesionale care se cred că le știu pe toate și te întreabă cum, n-ai fost la restaurantul ăla cu vită argentiniană? Făi muista dracului, prefer să bag o shaorma de la Dristor sau o merdenea decât să mă sparg în restaurante în care nu știi să numeri tacâmurile de la dreapta la stânga, nu cu vita argentiniană îmi arăt statutul. Și faptul că mănânci vită argentiniană și ai ultima fiță de televizor, nu te face mai bună sau mai deșteaptă, că până la urmă și tu te caci la wc si câcatul tău nu miroase a parfum! Ci doar bășinile din cap nu ți le scoate nimeni.

Și așa există sclavi ca noi, care tăcem ca să avem un loc de muncă să ne plătim chiriile  ca să vă facem curul mare și să vă dăm ifose-n carcasă.

Și gata!

N-am timp

17 April 2013

Mi-am amintit că am un blog. Că era o vreme în care scriam cu drag, aberam orice rahat prindeam. Dar am devenit în timp un om pe care lipsa timpului îl face să se prioritizeze. Și mi-e comod să dau vina pe timp. E cel mai simplu: n-am timp.

N-am timp să scriu, n-am timp să ies cu prietenii, n-am timp să fug de colo colo că de fapt n-am timp  să-mi fac rutele cât mai optime. N-am timp să răspund la telefon că timpul meu devine timpul altcuiva. N-am timp să stau la discuții pentru că cineva mi-a cumpărat timpul. N-am timp  să mă plâng pentru că timpul nu-i al meu. N-am timp. N-am timp pentru că sunt un roboțel teleghidat. Și roboțeii n-au timp. N-am timp că m-am înglobat în tot felul de proiecte personale care îmi ocupă timpul pe care nu-l am și din păcate nici pentru ele n-am timp cât mi-aș dori. N-am timp nici să dorm cât vreau că trebuie să fac chestii. Sunt precum o minge care se rostogolește prin viața. Uneori nu are nevoie de timp ca să prindă pe retină zâmbete, priviri, discuții, lacrimi, sunete. Dar de cele mai multe ori mă rostogolesc mai departe prin praful haotic din jurul meu. Și ridic praful în urma mea încât mă fac nevăzută cât ai clipi. Și fug repede pentru că n-am timp de pierdut.

N-am timp să mă mai gândesc la ce bine și ce rău. Omul care n-are timp se bucură precum un cățeluș la os când uită de timp. Omul fără timp își aburește creierul cu alcool, jointuri și sex ca să uite că abia și-a făcut timp și pentru ele. Omul fără timp nu știe ce  zi e. Omul fără timp nu știe ce ai spus mai devreme pentru că nu te asculta. Era în alt timp. Omul fără timp e dependent de remindere. Reminder că e timpul să … . e timpul să …. N-am timp să spun nimic. Și uit ce aș fi avut de spus deși capul vâjie de cuvinte nespuse. Cuvinte reînghițite și care devin uitate. Și uit că poate aș mai fi avut ceva de spus. Dar n-am timp să mă mai gândesc la asta.

Dacă aș avea o baghetă magică și aș opri timpul, oare ce aș face cu el? M-aș uita la oamenii din jur care și ei fug grăbiți. N-aș mai putea să mai țin pasul cu ei. M-aș pierde în timpul meu.

Aș vrea să mă cuibăresc la sânul timpului.

Pantofii

28 November 2012

Plouă. Plouă șiroaie. Se spală cerul. Râuri de ape curg pe străzi. Oamenii stau pitiți. Nici nu mai ies din case. Nu mai au curaj să-și poarte trupurile prin jegul cerului. Cei curajoși adoră fiecare picătură de apă, fiecare stop de ploaie pe trup ca o atingere divină. Într-o stație de autobuz, sub un adăpost mai mult de formă oamenii stau ciorchine îmbrățișați-n gânduri așteptând mijlocul de transport. Toți au fie pelerine, fie umbrele, fie cizme. Printre șiroaiele de la marginea străzii ies în evidență doi oameni. Ei nu ai nici pelerine, nici umbrele, nici cizme. Ei poartă pantofi. Eleganți, office, maro. Doi oameni care până acum câteva clipe poate nici nu se știau. Vine autobuzul. El spre îndreaptă spre mașină.

–          Stai!

Se auzi puternic în spatele lui. Bărbatul în pantofi maro se opri cu fața încă îndreptată spre mașină. Femeia încercă să facă doi pași spre el, dar se opri în mulțimea făcută ciorchine.

–          Scuze că te-am oprit. Acum ai pierdut și autobuzul. Îmi cer scuze.

Se auzi din nou vocea femeii calmă și caldă.

Lui nu-i venea să creadă urechilor. Era acea voce care-ți alintă sufletul, acea voce în care te pierzi. Rămăsese împietrit. Era vocea ei? Nu putea să se întoarcă. Era prins de ciorchinele de oameni dintre ei.

–          Nu-i nimic. O să mai vină altul.

Se gândea ce să zică. Nu știa ce. Îi era să nu pară prost dacă nu era ea, îi era teamă să nu pară penibil dacă era ea și el ezita în a o recunoaște.

–          Nici nu mă așteptam să te văd aici! Adăugă ea.

–          Scuze, am rămas blocat aici. Nici nu pot să mă întorc. Sunt un mare țăran, dar chiar nu pot să mă mișc.

–          Stai relaxat. Acum îmi dau seama că te-ai mai tuns! Și cât de dor mi-a fost de alunuița aia mică de pe ceafa ta!

Era clar. Era mut de uimire. Și dacă ar fi fost  singur și s-ar fi putut întoarce nu ar fi făcut-o. Cum să dea ochii cu ea? Cum?

–          Ha Ha! Râse el. Tu ce mai faci?

–          Așteptam autobuzul. Tu n-ai mai dat niciun semn de viață. Ai fugit mâncând pământul.

–          Ahhh, nu! Chiar mă grăbeam. Știi doar că eram atât de răvășit că nu aveam stare. Trebuia să fac ceva!

–          Și? Ai făcut ceva în privința asta? Ai fost la doctor?

–          Da. Da. Spuse el grăbit. Tu ce mai faci? Dornic să schimbe subiectul.

–          Sunt bine. Dar lasă asta. Zi ce ți-a zis doctorul. Ai ceva sau a fost un accident de nu ți s-a mai sculat?

Atunci i-a părut bine că nu o privea-n ochi. Că toți oamenii ciorchine erau între ei și că nu-i vedeau fața. Simți o ușoară bătaie de compasiune pe umăr. Compasiunea unui ciorchine.

–          Sunt bine. Normal că-s bine. Dar cum dracu să mi se mai scoale când te-am văzut goală cu trei țâțe și pulă?