Mașina de spălat minți

Îmi propusesem să încerc să scriu ceva frumos. Fără sictir. Asta până când mașina de spălat s-a săturat de colțul ei și a luat-o la fugă prin baie. Ultima oră mi-am petrecut-o cu curu pe mașină, căscând ochii pe faianță. Acum am înțeles de ce stă puturosu’ călare pe mașina de spălat. Mare invenție, mare!

Îmi place să lenevesc. Să stau. Să mă pierd de timp, de spațiu, de tot. Doar să stau și să casc ochii. Nicăieri. La perdea, prin pereți, dincolo de străzi, de oameni, de munți, de ape și cer.  

1000 de rotații pe minut. Casc ochii dincolo de faianță. Gândesc în imagini. Văd în imagini. Cine sunt, ce fac aici și încotro? Cum am ajuns știu. De fapt nu știu. Nu am nici cea mai vaga idee. Ce fac? Sunt precum un melc. Cu casa-n spinare, fără noțiunea timpului, în ritmul meu. Tot ce am e cu mine. În mine. Încotro? Habar n-am. Nici nu-mi pasă. Am fost omul extremelor. Și încă mai sunt. Între ele, a existat intuiția.

Nu mă mai zbâțâi. Scoate apa. Pompează apă. Am gheață până-n dinți. Am un neuron pe jumătate stors la mii de rotații care mă ignoră cu desăvârșire.  Văd ca prin ceață. Ba nu. Am fumat ca turcul. Mă chinui să scot fumul în cercuri și nu-mi iese. Încep să mă zgudui. La 1000 de rotații pe minut. De-aș putea să-mi spăl și mințile. Să le scot așa boțite, ale mele, dar mai curate.

Am un sictir fantastic. E liniște. La exterior. S-a oprit masina de spălat. Poate mai bine aș inventa ceva ca țoalele să se-ntindă singure. Că am o lene…